Lăcrămioare

„Şi răspunzând Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.” (Luca: 17, 17-19) Probabil că unul dintre primele comportamente sociale pe care le învăţăm copii fiind este acela de a mulţumi când ni se oferă ceva; nici nu am ajuns bine să punem mâna pe obiectul dăruit că mama ne-a şi întrebat: „Ai spus mulţumesc?” Bâiguim ceva acolo, dar în multe cazuri nu ni se permite să mâncăm ciocolata înainte de a fi spus un frumos şi clar: „Mulţumesc!” spre satisfacţia persoanelor de faţă şi a mamei care întrevede în supunerea noastră începutul unei frumoase educaţii. Cu siguranţă conceptul de recunoştinţă, ca şi întreaga judecată morală (v. J. Piaget, 1932), se dezvoltă mai târziu, există însă şansa ca reflexul (condiţionarea, uneori) stimulat în copilărie să devină măcar o deprindere de politeţe dacă nu o trăsătură de cara...

Virgil Ierunca a fost pentru mine (şi poate pentru mulţi alţii) un nume pentru o voce tremurătoare (sub bruiajul comuniştilor) din lumea liberă prin care se descărcau propriile frustrări datorate vieţii monocrome „aurite” din „preafericita epocă”. (Mai era şi soţul Monicăi Lovinescu ce-mi părea că trebuie să fie desăvârşită chiar şi numai datorită faptului că era fiica tatălui ei). Adolescentă necoaptă care asculta probabil posturile străine numai pentru că ştia că era interzis, n-am reţinut atunci mai nimic din acele emisiuni sau mai degrabă nu puteam înţelege umbrele pe care le aruncau pe pereţii peşterii mele acele cuvinte şi nici nu-mi puteam reprezenta un alt viitor decât cel „trasat” (până în anul 2000) de „vizionarii” din trecut. Eram încă poate prea tânără să am simţul (gustul) Istoriei. Însuşi V. Ierunca numeşte adolescenţa un stadiu de „eroare” răsfăţată, care-l persecută insistent cu ravagiile ei de tărâm pierdut  şi care împreună cu copilăria încuie timpul într-un...

„Mă uitam şi iată un copac în mijlocul pământului, înalt foarte. Copacul creştea şi era puternic şi vârful lui ajungea până la cer Şi se putea vedea până la capătul pământului.” Daniel 4,7-8 Nu de puţine ori s-a vorbit şi s-a scris despre misterul vieţii şi creaţiei lui Constantin Brâncuşi, despre spaţiul lui privat de nepătruns, despre firea lui ascunsă şi grija cu care se păstra departe de iscodirile indiscrete de orice fel. Retras în „templul liniştii”, cum i-a numit Erza Pound atelierul, C. Brâncuşi şi-a creat  universul său artistic şi spiritual aparent greu de penetrat şi de înţeles, din care răzbăteau spre lume forme imaculate, pure, esenţe ale lucrurilor; reprezentări fundamentale ale creaţiei, naşterii, vieţii şi morţii. Nu erau oare toate acestea cea mai intimă comunicare a lui cu lumea, nu erau toate acestea uşi deschise spre chiar sufletul omului care era mereu căutat (printre operele lui) şi de negăsit pentru că era mereu prezent? Adulat sau contestat, ca ori...

Îmi pare un lucru cu adevărat anevoios să scrii despre artiştii contemporani, mai ales despre cei pe care ai avut ocazia să-i întâlneşti, fie şi numai în treacăt, când orice cuvânt aşternut pe hârtie devine o piatră de încercare pentru îndrăzneţ. Ai putea greşi la fiecare idee, ai putea supăra cu fiecare gând sau pur şi simplu ai putea să nu înţelegi nimic şi să ţi se pună în faţă, fără şovăire, această limitare. Nici faptul că vrei să scrii frumos, laudativ nu este de fiecare dată o bună circumstanţă atenuantă, mai cu seamă la artiştii care merită din plin aprecierea. La ce-ai mai spune şi tu a n-a oară evidenţa? Totul se complică iremediabil când se mai ridică şi întrebarea pentru cine scrii: pentru artist, pentru tine, pentru ceilalţi? O faci, în ultimă analiză, în proporţii diferite pentru fiecare, dar probabil singurul căruia îi va plăcea rezultatul vei fi tu însuţi sau nici măcar tu. Cu toate aceste riscuri, sau poate tocmai din cauza lor, uneori această aventură devin...

Asemănător contemplaţiei sau visului, vacanţa îmi pare o stare de libertate şi îndrăzneală, total necanonică, în care limitele comportamentale sunt împinse mult spre periferia zonelor acceptabile. Şi nu mă gândesc neapărat la extreme ca, de pildă, exotice evadări carnavaleşti la Rio sau Veneţia sau la tăcute pelerinaje însingurate, ci pur şi simplu la descătuşarea interioară de obligaţiile de fiecare zi.  Mă gândesc la momentul în care feţele se destind, respiraţia devine mai profundă, în care apar subit în câmpul vizual cerul, soarele, copacii, apa, muntele, nisipul, uneori oamenii, în care vremea cântărită şi automatizată se scufundă şi emerg nostalgiile subconştiente pentru linişte, somn, călătorie, explorare, muzică, dans, cărţi, familie, prieteni. Mă gândesc la acea dimineaţă leneşă în care-ţi spui: „Astăzi nu trebui să...”, „Astăzi pot să...” şi parcă mai înfloresc câteva vise fără să mai ştii dacă în timpul somnului sau al veghii. Mă gândesc la plimbările alene,...

Prima amintire despre mama mea este de pe la un an şi ceva când mă plimba printr-un parc înflorit şi parcă-mi vorbea despre flori şi frunze şi despre cerul albastru pe care-l vedeam când mă dădeam pe spate în cărucior să o văd, să mă asigur că e acolo, că glasul acela vine cu adevărat de la o fiinţă umană şi nu de la un înger cum aş fi putut crede după căldura şi dragostea-i. O revăd apoi muncind de dimineaţa până seara, fără odihnă şi fără să se plângă, muncind pentru noi toţi, fără răsplată şi fără să aştepte măcar ceva în schimb. O văd îmbătrânind, lăcrimând de tristeţe, de dorul meu. Şi cum aş putea să-i mai mulţumesc, să o mai bucur, să-i spun că o iubesc când n-am făcut-o toată viaţa?   Fiinţe ceremoniale, avem extraordinara capacitate şi bucurie de a ne înfrumuseţa viaţa cu sărbători, de a celebra momentele semnificative din viaţa noastră sau persoanele dragi din preajma noastră. Se rupe atunci firavul lujer al monotonei noastre existenţe şi la capăt înfloreşte nebănuit o ...

1. Multe familii tinere în România ezită şi amână să aibă copii din cauza nesiguranţei zilei de mâine, din cauza dificultăţilor materiale, sau a angajării în programe de lucru prelungite în vederea unei cariere profesionale stabile şi care, cel puţin teoretic, ar trebui să ofere un anumit confort creşterii şi educării copiilor, numai că nu se mai găseşte timp pentru ei. Nu de puţine ori se aud afirmaţii, de genul: „Noi ne-am dori foarte mult un copil, dar ce am putea să-i oferim?” Presiunea societăţii de consum face mai preţioasă obiectele decât afecţiunea şi mulţi părinţi îşi măsoară iubirea în lucrurile cumpărate. În aceeaşi măsură este adevărat că pregătirea pentru sistemul social şi profesional concurenţial în care vor trăi copiii de astăzi, nu se mai poate face fără investiţii materiale din partea părinţilor, în condiţiile dificile în care se află şcoala şi societatea românească actuală. Astfel un motiv important de emigrare pentru mulţi români îl reprezintă viitorul copiilor lo...