Virgil Ierunca a fost pentru mine (şi poate pentru mulţi alţii) un nume pentru o voce tremurătoare (sub bruiajul comuniştilor) din lumea liberă prin care se descărcau propriile frustrări datorate vieţii monocrome „aurite” din „preafericita epocă”. (Mai era şi soţul Monicăi Lovinescu ce-mi părea că trebuie să fie desăvârşită chiar şi numai datorită faptului că era fiica tatălui ei).
Adolescentă necoaptă care asculta probabil posturile străine numai pentru că ştia că era interzis, n-am reţinut atunci mai nimic din acele emisiuni sau mai degrabă nu puteam înţelege umbrele pe care le aruncau pe pereţii peşterii mele acele cuvinte şi nici nu-mi puteam reprezenta un alt viitor decât cel „trasat” (până în anul 2000) de „vizionarii” din trecut. Eram încă poate prea tânără să am simţul (gustul) Istoriei. Însuşi V. Ierunca numeşte adolescenţa un stadiu de „eroare” răsfăţată, care-l persecută insistent cu ravagiile ei de tărâm pierdut şi care împreună cu copilăria încuie timpul într-un vis. (348)
Îmi iert, parţial măcar, superficialitatea de atunci, în primul rând sub semnul celei de a doua şanse. Astfel „întâlnirea” care nu a fost posibilă în urmă cu 10-15 ani se petrece acum (mult mai eficient) prin intermediul fragmentelor de jurnal, interviurilor, comentariilor, scrisorilor publicate la editura Humanitas sub titlul ”Trecut-au anii...” Ani în care, scrie autorul, izolat, marginalizat, suduit ca ”fascist”, pentru simplu fapt că părăsise paradisul popular din Est, s-a instalat şi mai senin în suferinţa suferindă a României. (348)
Am întâlnit şi am încercat să înţeleg chinul şi neliniştea unui Om care-şi vedea mutilat neamul, prietenii, care şi-a promis să nu treacă o singură zi fără să facă ceva împotriva celor care-i furaseră ţara (348) şi a locuit, (locuieşte) într-o Românie imaginară, o Românie a lui în care şi-a ales „modelele” şi umbrele şi le-a pus o rânduială subiectivă (347), o Românie salvată, am putea spune, pe care ne-o restituie liberă încercându-ne conştiinţele.
Cu dezinvoltura pe care mi-o permit anonimatul şi medierea prin carte a întâlnirii pot să-mi exprim bucuria acestei cunoaşteri şi-mi pare că se produce exact atunci când trebuie, îmi pare că înţelept şi neorgolios aceste mărturisiri vin să primenească cenuşia, ambigua identitate ideologică şi morală a unor generaţii (succesive) cronic bolnave de amnezie, disimulare, ignoranţă sau nepăsare. Cum altfel, decât purificatoare (pentru noi toţi) aş putea privi destăinuirile unei intelectual care „s-a risipit”, care s-a dăruit cu durere şi întristare (368) tragediei româneşti (din vremea comunismului, dar şi de mai apoi), zi de zi, năzuind să cinstească – prin exil – suferinţa celor care, în ţară, erau uitaţi de Dumnezeu sau urgisiţi de „sensul” unei istorii pocitoare. (369)
Dar iată-i argumentele din Jurnal:
10 februarie 1960 – Dejun cu Lucian Bădescu. A trecut cam mult de când nu ne-am văzut. Ca de obicei, îşi ascunde emoţia tunând şi fulgerând. Evident, în primul rând împotriva mea. Că mă pierd cu treburile româneşti, că mă înec şi mă complac în acest înec. Cunosc povestea. O ştiu. Nu o să scriu cărţi de fenomenologie literară, despre Blanchot sau despre René Char. Că îmbătrânesc degeaba. Şi pe asta o ştiu. Că trebuie să apar cu ceva în franţuzeşte, că în felul acesta îmi justific mai bine exilul. Poate. Ceea ce se încăpăţânează să nu vadă prietenul meu este de fapt o evidenţă: că există o datorie de a te pierde prin obsesia românească, pentru a te mântui faţă de tine prin această pierzanie ce aduce a blestem. Şi că aceasta e nimica toată dacă încerci o contemporaneitate esenţială cu durata durută a României. Când mă gândesc la Mircea Vulcănescu, scuip pe orice bibliografie posibilă a „operei” mele literare. (263)
De altfel, activitatea lui literară, culturală (neobosită decenii de-a rândul) s-a desfăşurat ca un război „religios” (370) [„culturalul” trebuind convertit totuşi la spiritual (371)], concretizându-se, spre exemplu, într-o serie de reviste româneşti pe care le-a editat sau la care a colaborat: Luceafărul, Caiete de dor – revistă de metafizică şi poezie, Fiinţa românească, Revista scriitorilor români şi în zecile de pagini pregătite pentru cronicile radiofonice din Franţa şi de la Europa Liberă, în conferinţele susţinute la Centrul Român de Cercetări sau studiile efectuate în cadrul Centrului Francez de Cercetare Ştiinţifică.
Dar nu despre „evidenţele” Jurnalului vroiam să scriu în primul rând; nu despre copleşitoarele personalităţile ale exilului românesc de la Paris ca M. Eliade, E. Cioran, E, Ionesco, Basil Munteanu şi nenumăraţi alţii care îşi găsesc „portretele” în paginile cărţii, nici despre atmosfera şi activitatea exilului parizian sau despre realitatea culturală şi politică sau mai degrabă ideologică a Parisului anilor 50. Cu atât mai puţin aş dori să scriu despre „trădările”, compromisurile, micimile etc. (vai!) atâtor oameni de cultură din România (din care după pact n-a mai rămas nici omenia, nici cultura) cu a căror imagine şi poziţie culturală de autoritate am crescut de altfel (fără alternativă) în toată perioada de formare. Toate acestea sunt istorie şi în cele din urmă vor trece prin filtrul acesteia aşezându-se pe rafturile de cuviinţă urmându-şi un destin mai mult sau mai puţin prăfuit după interesele generaţiilor viitoare.
Vroiam să mă opresc, de fapt, doar la acele discrete notaţii despre spaţiul privat al autorului construit (în şi din cauza exilului, dar dincolo de acesta) din esenţe care dau coerenţă şi profunzime iubirii lui (ca pentru o logodnică) de ţară, descoperite, ca de atâtea ori, după despărţire. Căci absenţa te dăruie unei prezenţe şi mai reale. Pierzând-o, ţara devine un spaţiu de dor. (57)
"Cât am stat în România, am fost indiferent, ba chiar „străin” de realităţile intelectuale şi spirituale ale locului. N-am sfinţit locul cum s-ar fi cuvenit. Am păcătuit faţă de România: m-am comportat ca un cosmopolit frivol, „occidentalizat” înainte de soroc, făcând din revolta pentru revoltă, din negaţia pentru negaţie, un fel de îndreptar al propriei mele dezrădăcinări. Am părăsit România indiferent ca un geamantan. Am ajuns, în sfârşit, la Paris. Şi dintr-o dată Parisul mi s-a părut mai puţin important pentru sinea mea decât Pomârla.” (348) Astfel declara V. Ierunca în 1990 într-un interviu acordat lui O. Paler şi probabil că din acel moment revelator „geografia” subiectivă s-a remodelat din amintire şi imaginaţie, contopind peisaje şi portrete: Peisajul e pentru mine conştiinţă: apele se „aleg”, pietrele „rămân”, iar oamenii îşi caută, după ce au găsit-o, „firea”. (349)
Omul V. Ierunca şi-a „construit” lumea (exilului) din elemente primordiale, dar vitale într-o „etnografie” personală strămutată, Intelectualul adăugându-i „fenomenologia”, dând astfel sens, conştiinţă „patrimoniului” (etnic) interior.
Traseul este simplu: casă – spaţiu – bătrâni – obiceiuri – limbă – filosofie, spiritualitate.
Am găsit aceste suporturi existenţiale aproape printre rânduri, fără ostentaţie, sfios, parcă cenzurate de raţiunile unui jurnal literar.
Mica mansardă în care a locuit în primii ani pare a nu avea nimic din boemia misterelor pariziene fiind mai curând o re-facere a atmosferei (securizante?) autohtone:
"15 aprilie 1950 – Mă vizitează Cioran. Găseşte că sunt instalat ca la Bucureşti. După părerea lui e aici o imixtiune în spaţiu a patriotismului meu." (205)
Dar nu numai spaţiul casei bucureştene, ci Bucureştiul însuşi revine ca un loc de referinţă al trăirii interioare:
"26 iulie 1949 - La tipografie întâlnesc o grecoaică, un fel de ziaristă pentru reviste de modă, care-mi vorbeşte româneşte cu o imensă dragoste despre un Bucureşti de altădată parcă înecat. Când îmi citează strada Sărindar, biserica Silvestru (am locuit câţiva ani de studenţie pe aleea Procopie Dumitrescu) mi se împăienjenesc ochii de dor." (74)
Sau:
"25 august 1950 – Bărbulescu vine cu un prieten care a fugit în 1950 din ţară. (...) Nimeni nu-mi poate însă spune cum arată Sărindarul, ce mai e nou în Cişmigiu sau ce culoare are acum aerul bucureştean." (227)
Mai există în teritoriul memoriei un Acasă (propriu-zis), oraşul natal, Râmnicu Vâlcea „cel mai frumos oraş din lume” (349):
"27 octombrie 1950 - Ies în oraş toată după-amiaza. Acasă (în camera asta aerisită şi primitoare mă simt ca pe strada Toamnei) ..." (172)
"15 mai 1960 – Dimineaţa, o plimbare în Bois de Boulogne cu Lucian Bădescu. [profesorul de franceză din liceu] Ne amintim, ca de obicei, de Râmnicu Vâlcea şi Bois de Boulogne s-a metamorfozat, pe loc, în grădina „Zăvoiul”. Locuiam pe Mihai Bravu, şi înainte să mă apuc de „compoziţia la română” pentru Nicu Angelescu, făceam un „tur” în „Zăvoi” şi treceam uneori să-l iau pe Mitiţă Velcovici, nici el prea departe de această „grădină a deliciilor” adolescente." (334)
Însă mai mult decât orice acest oraş înseamnă „bătrânii”:
"12 ianuarie 1950 O lungă scrisoare de acasă , impresionantă: bătrânii m-au văzut într-o noapte îmbrăcat în alb, numai alb, ca o fiinţă îngerească. Visul i-a răscolit şi, până la urmă, întristat. Dacă numai în vis le va mai fi dat să mă regăsească? Parcă o văd pe mama agăţându-se de acest vis ca să mai trăiască până la întoarcerea mea. Şi mi se năruie fiinţa deoarece astfel se va sfârşi totul: în iremediabil." (190)
"11 octombrie 1950 – Scrisoare de acasă. Aceeaşi sfâşiere de a-i şti bătrâni şi poate bolnavi şi de a nu putea face nimic pentru ei, decât să le trimit nişte biete medicamente, când singura doctorie reală pentru ei ar fi prezenţa mea." (235)
Inevitabil apoi in ritualul obiceiurilor aduse cu grijă de acasă este „regăsirea” mâncării „ca la mama acasă”:
"1 ianuarie – A devenit o tradiţie: primul dejun al anului cu Luc(ian Bădescu) la un restaurant românesc. Astăzi „Mamaia”. Bucatele îmi aduc aminte de copilărie, de vacanţe, de casă, de ai mei. Am ajuns să am nostalgii gastronomice." (186)
Prestigiul limbii franceze, „presiunea” culturală a Parisului n-au scufundat pentru V. Ierunca limba română în adâncurile monologurilor pe furiş, pentru autor limba română n-a devenit o simplă limbă de familie sau de prieteni, neîngrijită şi pigmentată de expresii franţuzeşti, dimpotrivă i s-a deschis în toată nobleţea ei, cultivând-o pură ca pe o iertare pentru limba de lemn ce încătuşa tot mai mult minţile celor din patrie.
"15 aprilie 1960 – Aici, în exil, limba română, ale cărei tării şi adâncimi le-am descoperit cu o pasiune şi cu o dragoste pe care nu mi le bănuiam, îmi interzice improvizaţia, graba, pocirea prin contaminare. E drept că azi Creangă îmi spune mai mult decât Balzac!" (310)
Şi nu în ultimul rând, în căutarea propriei sale apartenenţe, autorul rezonează la vibraţiile poetice şi filosofice ale celui care a dat un sens românesc filosofiei:
"13 august 1949 – De ce nu l-am recunoscut pe Blaga de la el de acasă, de la noi de acasă? M-am pierdut lângă Montaigne şi pe lângă Michaux şi n-am simţit tot acest foc îngropat al unei spiritualităţi autentice. Lucian Blaga mă ceartă acum pentru întreg somnul meu de ieri. Privirea lui asupra deznădejdii necuprinsului, asupra adâncimii prăpăstioase a proverbului – proverbe care înainte de a se preface în cuvinte au fost flori – mă înfioară pentru tot ce am refuzat, pentru înstrăinare şi pentru păcat.
Acum ştiu: am rădăcini!" (79)
Toate aceste selecţii subiective pe care mi-am permis să le fac sunt probabil reflexul propriei mele regăsiri în gândurile lui V. Ierunca şi aş îndrăzni să spun că sunt poate generalizabile la o experienţă universală a exilului sau a emigrării prin firescul lor uman. Ceea ce m-a determinat însă să aleg aceste aspecte (cele mai puţin „spectaculoase” din mărturisirile cărţii) a fost faptul că V. Ierunca a ales libertatea de a-şi trăi deplin viaţa prin ceea ce-l făcea până în adâncuri român, trăind conştient pe baza acestor stâlpi familiari, sculptându-i cu pasiune şi durere.
Cred că a câştigat confruntarea despre care vorbea atunci când citase în propriul lui jurnal un fragment din jurnalul lui Troţki din 1935:
29 mai 1960 – Exilul îi apare ca un spaţiu de confruntare morală, ca un prilej de adâncă verificare cu sine: „Natura umană, profunzimea ei, forţa ei, sunt determinate de rezervele ei morale. Oamenii se descoperă lor cu adevărat, atunci când sunt aruncaţi în afara condiţiilor fireşti ale vieţii lor, fiindcă atunci trebuie să recurgi la aceste rezerve.” (343)
Rezervele morale ale lui Virgil Ierunca îmi par a fi (fost) durabile şi mai ales pilduitoare pentru toţi cei care (şi astăzi) punem libertatea noastră sub semnul circumstanţelor istorice sau a împrejurărilor potrivnice, înghesuindu-ne conştiinţa în strâmtele tipare ale vremii. Din această perspectivă, cartea lui Virgil Ierunca este pentru mine nu doar istoria unor ani pe care nu i-am trăit (şi care mă înfioară), ci şi o lectură a actualităţii mele imediate, o resursă de energie intelectuală şi sufletească în trăirea propriei mele libertăţi.
Comments
Post a Comment