Prima amintire despre mama mea este de pe la un an şi ceva când mă plimba printr-un parc înflorit şi parcă-mi vorbea despre flori şi frunze şi despre cerul albastru pe care-l vedeam când mă dădeam pe spate în cărucior să o văd, să mă asigur că e acolo, că glasul acela vine cu adevărat de la o fiinţă umană şi nu de la un înger cum aş fi putut crede după căldura şi dragostea-i. O revăd apoi muncind de dimineaţa până seara, fără odihnă şi fără să se plângă, muncind pentru noi toţi, fără răsplată şi fără să aştepte măcar ceva în schimb. O văd îmbătrânind, lăcrimând de tristeţe, de dorul meu. Şi cum aş putea să-i mai mulţumesc, să o mai bucur, să-i spun că o iubesc când n-am făcut-o toată viaţa?
Fiinţe ceremoniale, avem extraordinara capacitate şi bucurie de a ne înfrumuseţa viaţa cu sărbători, de a celebra momentele semnificative din viaţa noastră sau persoanele dragi din preajma noastră. Se rupe atunci firavul lujer al monotonei noastre existenţe şi la capăt înfloreşte nebănuit o floare, aşa cum în plină primăvară în calendarele nord-americane răsare o sărbătoare emoţionantă şi nouă, pentru mine cel puţin, Ziua Mamei. Noi obişnuiam să ne sărbătorim mamele pe 8 Martie, dar această zi internaţională a femeii îmi pare acum mai mult o emblemă obţinută de mişcările feministe, o zi de recunoaştere a normalei şi binevenitei emancipări a femeii, în timp ce Ziua Mamei (recunosc, nu-i ştiu originea) îmi pare un dar, pur şi simplu. Cinicii societăţii de consum ar putea spune că e doar un nou prilej pentru cumpărături sau afaceri, dar eu aş vrea să o privesc cât mai pot cu inocenţa copilului care se pregăteşte să-i facă o bucurie mamei măcar într-o singură zi. Adulţi serioşi şi încruntaţi, ne supărăm deseori când mamele ne privesc în continuare ca pe copiii mici şi neajutoraţi care alergam în braţele lor la orice supărare sau teamă. Cu toţii am trecut prin această revoltă, uitând parcă şansa pe care o avem prin ele de a ne păstra copii, de a fi văzuţi pururea curaţi prin ochii lor. Şi de câte ori n-am vrea să ne putem pune capul pe genunchii lor şi mângâierea lor blândă să risipească toate grijile şi neliniştile noastre.
Deseori îmi spunea mama mea că ar fi vrut să facă în aşa fel încât eu să nu sufăr, să nu fiu atinsă de nici o supărare, de nici un eşec, ar fi vrut ca eu să nu cunosc nimic din răutăţile şi greutăţile vieţii, ar fi vrut să ia asupra ei toate nefericirile şi încercările mele dificile. Contrar a ceea ce credeam eu atunci ca adolescentă sau tânără răzvrătită, ea ştia că nu e posibil, ştia că eu la rândul meu trebuia să mă pregătesc singură să fiu în stare, să am puterea de a spune aceleaşi lucruri copilului meu. Şi cum puteam aduna în sufletul meu atâtea comori de bunătate, generozitate şi dragoste necondiţionată ca şi ale ei dacă nu treceam prin încercări similare, dacă nu băteam şi eu desculţă drumurile destinului meu cum a făcut-o ea, dacă nu-mi intra în ochi nisipul vânturilor potrivnice, aşa cum i-a intrat ei? Şi cum puteam merge mai departe ca şi ea, dacă nu învăţam de la ea să-mi scot spinii din talpă sau să-mi spăl ochii cu lacrimi? Şi încercările mele nu au fost şi nu sunt nici pe departe atât de anevoioase ca ale ei şi nici pietrele adunate atât de preţioase.
Aproape invariabil toate mamele spun că cea mai mare realizare a vieţii lor sunt copiii, că nimic altceva nu le-a adus atâta împlinire şi bucurie şi asta în plină perioadă de afirmare profesională a femeii. Toate spun că nimic nu se compară cu acel miracol cu care le-a investit Dumnezeu de a da naştere unei noi vieţi. Cred că începând cu acel moment în care simt viaţa crescând în ele, iar apoi când apare mica fiinţă, sunt de fapt iniţiate într-o profundă, magică taină care le schimbă complet existenţa. Fiecare-şi are propriul canon, dar toate încep să-şi iubească pruncii mai mult decât pe ele însele, mai mult decât orice altceva pe lume, toate veghează disperate la căpătâiul copilului bolnav, toate le-ar oferi copiilor ce este mai bun, toate trăiesc pentru şi prin copiii lor. Ar fi copleşit pământul dacă cineva ar ţine contabilitatea nopţilor lor nedormite, lacrimilor lor de îngrijorare, eforturilor lor pentru a le fi copiilor mai bine, viselor lor neîmplinite, tristeţilor lor la căderile copiilor, renunţărilor lor la propriul confort, la propria linişte sau sănătate. Discrete, dar mereu prezente, vindecă rănile copiilor cu un zâmbet şi un sărut, alungă visele rele cu lumina ochilor lor şi un cântec de leagăn, risipesc tristeţile cu o şoaptă şi o poveste.
Mi-am epuizat mama în copilărie cu cititul poveştilor. Nu ştiu de unde a avut atâta răbdare şi energie să adoarmă în cele din urmă un copil neastâmpărat şi însetat de fantezii. Îmi amintesc de cartea de poveşti cu coperţi roşii în care poveştile erau nesfârşit de lungi şi nu o lăsam să se oprească până nu se termina povestea şi nici nu putea să sară vreun pasaj pentru că, vigilentă, îi atrăgeam atenţia asupra „greşelii”. N-a încercat niciodată să-mi stea împotrivă sau să mă convingă folosind trucuri de „om mare”. N-a încercat niciodată să-mi oprească năvala, a fost însă mereu aproape să mă prindă dacă era nevoie. Şi ştia întotdeauna cum să o facă. Îmi părea mereu că e în stare să mute şi munţii din loc, că orice îi stă în putere ca zânelor din poveşti. Ea nu era niciodată bolnavă, ei nu-i trebuia niciodată nimic pentru ea. Era mereu toată o vibrare, o emoţie, o inimă.
Şi parcă peste ani şi departe de casă amintirile acestea revin mai puternic şi mai clar. Paradoxal cum uneori depărtarea fizică întăreşte apropierea sufletească, incredibil cum atâtea lucruri şi gesturi trecute neobservate în prezenţă devin esenţiale în absenţă. Ne bântuie dorurile chiar şi pe cei mai semeţi dintre noi, oricât de puţin am vrea să recunoaştem, ne vizitează tainic trecutul şi chipurile lui frumoase şi dragi, stăm de vorbă în gândurile noastre de nenumărate ori în primul rând cu cele care au ştiut întotdeauna să asculte, cu cele cărora le va păsa întotdeauna cel mai mult de ce se întâmplă cu noi. Şi ele ştiu să citească printre rândurile scrisorilor noastre, ştiu să descifreze fiecare tremur din glasul nostru chiar dacă noi dăm vina pe distorsiunile de pe linia telefonică, aşa cum şi noi ştim lacrimile lor tainice, însingurarea lor, aşteptarea lor neobosită.
Uneori simt în nări o adiere, o mireasmă ce-mi aminteşte de mirosul părului, pielii mamei mele, nu miros de parfumuri alese, căci nu le-a avut niciodată, ci parcă a mere verzi şi a iarbă, a lavandă şi busuioc miroase amintirea ei. Alteori visez glasul ei şoptindu-mi cuvintele ce n-au mai ajuns să fie spuse şi pentru care probabil nu va fi vreme nici în vizitele ce vor urma. Plânge de fiecare dată când ajung acasă şi de fiecare dată când plec, eu zâmbesc şi-i iau chipul cu mine. În rest parcă e mai mult tăcere între noi, decât vorbe, dar poate e semnul unei înţelegeri mult mai adânci, cred că ştie de fiecare dată ce gândesc, ce mi se întâmplă, cred că nu pot să o mint niciodată şi mi-a fost ruşine de fiecare dată când am încercat să o fac şi nu mi-a spus nimic. Parcă şi eu îi citesc ochii tot mai bine şi nu ştiu să o mângâi şi nu ştiu să-i dau mai nimic când ea mi-a dat totul.
Plecând am luat cu mine, printre altele, două cărţi: Un copil în vechiul Bucureşti de Tatiana Slama-Cazacu şi Mergi unde te poartă inima de Susanna Tamaro. Ambele înseamnă mult pentru mine, din motive diferite; una pentru că este scrisă de o persoană pe care o preţuiesc într-un mod cu totul deosebit şi pe care aş avea multe motive să o celebrez cu ocazia acestei sărbători, iar alta pentru că am cumpărat-o chiar în ziua plecării numai pentru că n-am rezistat titlului. Ambele în mod diferit evocă cu precădere imaginea mamei, respectiv bunicii (şi a unui lanţ de destine feminine dintr-o familie), prima într-o emoţionantă şi sinceră destăinuire într-un roman memorialistic (dar care este mult mai mult decât ceea ce se poate înţelege prin această denumire de teorie literară), iar ce-a de-a doua într-un un roman de ficţiune conceput sub forma unor scrisori (neexpediate) scrise de Bunica pentru nepoata plecată în America.
„Cartea mea, scria Susanna Tamaro, spune povestea unor femei: pentru că nefericirea coboară, de obicei, pe linie feminină, ca o anomalie genetică, ea se transmite de la mamă la fiică şi devine tot mai intensă.” Dar parcă întreaga carte, dincolo de această afirmaţie, este un testament al purităţii interioare a Bunicii care a trecut prin dramele vieţii luminoasă şi înţeleaptă şi care-i lasă nepoatei (pe care, de altfel a crescut-o) moştenire nu atât suferinţele generaţiilor de femei pe care le aminteşte, cât strălucirea unor cuvinte izvorâte dintr-o adâncă linişte şi cumpătare sufletească:
„De fiecare dată când te vei simţi pierdută, nehotărâtă, gândeşte-te la copaci, adu-ţi aminte cum cresc. Aminteşte-ţi că un copac cu o coroană bogată şi rădăcini firave este smuls de prima lovitură a vântului, în vreme ce într-un copac cu multe rădăcini şi frunziş sărac seva circulă mai greu. Rădăcini şi coroană trebuie să crească în egală măsură, trebuie să fii în lucruri şi deasupra lor, numai aşa vei putea dărui umbră şi adăpost, numai aşa în anotimpul lor, te vor acoperi flori şi roade.” (159)
Evocarea Ei, cum o numeşte Tatianei Slama-Cazacu, este sensibilă şi afectuoasă, plină de nostalgie şi regret.
„Cât e de complicat să exprimi în vorbe un sentiment atât de simplu – în aparenţă – şi de puternic. (...) De ce îţi dai seama de amploarea acestei iubiri târziu, atunci când treci pe celălalt versant al vieţii?(...)
Tot ce s-a întâmplat în viaţa mea a fost legat de Ea, până când n-a mai fost. Dar şi apoi, în fiecare zi este ceva care mi-o aduce în minte: m-am izbit de dificultăţi pentru că nu mai era Ea. Trec pe stradă şi mi-o amintesc. Văd pustiul şi ororile din vechiul cartier şi închid ochii; iau în mână un obiect care e încărcat cu un halou: amintirea Ei; citesc un nume de stradă şi tresar: copilăria mea şi Ea. Eram fericiţi şi nu o ştiam. (...) Ea era fericită prin copil. Şi mi-o spunea. Despre multele şi marile nefericiri, nu vorbea.” (158-159)
„M-a iubit prea mult, ca să mă fi părăsit, îmi spuneam. Poate este o «aură», o imaterială membrană în jurul meu? Mi-o închipuiam «lipită» de aerul care îmi atingea pielea.” (201)
Le purtăm adânc întipărite în codul nostru genetic, în codul bunelor noastre maniere, în spiritul nostru moral, în credinţa noastră, le avem în sângele, în mintea, în inima noastră, din cărămizile plămădite împreună cu ele ne-am clădit măcar temelia templului nostru interior şi totuşi de atât de puţine ori avem sinceritatea de a spune cu modestie, asemeni Tatianei Slama-Cazacu, că lor le datorăm totul, că sunt „co-autoare” la împlinirile noastre, chiar dacă noi am muncit efectiv pentru ele. Implacabil viaţa dă prioritate viitorului, nu visele mamelor ci ale copiilor se împlinesc. Copiii îşi iau destinele, moştenirile în braţe şi o iau pe drumul lor, devenind la rândul lor părinţi, dar fără a înceta să fie copii. Uneori apele curg firesc şi lin, alteori trebuie să cadă în cascade sau să sape tuneluri să-şi împlinească drumul. Dar cu siguranţă continuu se ridică spre cer cântecele de leagăn şi rugăciunile mamelor pentru copiii lor şi poate măcar într-o zi, rugăciunile copiilor pentru mamele lor.
Tatiana Slama-Cazacu, (1998), Un copil în vechiul Bucureşti, Editura Du Syle, Bucureşti
Susanna Tamaro, (1999), Mergi unde te poartă inima, Editura Univers, Bucureştii
Fiinţe ceremoniale, avem extraordinara capacitate şi bucurie de a ne înfrumuseţa viaţa cu sărbători, de a celebra momentele semnificative din viaţa noastră sau persoanele dragi din preajma noastră. Se rupe atunci firavul lujer al monotonei noastre existenţe şi la capăt înfloreşte nebănuit o floare, aşa cum în plină primăvară în calendarele nord-americane răsare o sărbătoare emoţionantă şi nouă, pentru mine cel puţin, Ziua Mamei. Noi obişnuiam să ne sărbătorim mamele pe 8 Martie, dar această zi internaţională a femeii îmi pare acum mai mult o emblemă obţinută de mişcările feministe, o zi de recunoaştere a normalei şi binevenitei emancipări a femeii, în timp ce Ziua Mamei (recunosc, nu-i ştiu originea) îmi pare un dar, pur şi simplu. Cinicii societăţii de consum ar putea spune că e doar un nou prilej pentru cumpărături sau afaceri, dar eu aş vrea să o privesc cât mai pot cu inocenţa copilului care se pregăteşte să-i facă o bucurie mamei măcar într-o singură zi. Adulţi serioşi şi încruntaţi, ne supărăm deseori când mamele ne privesc în continuare ca pe copiii mici şi neajutoraţi care alergam în braţele lor la orice supărare sau teamă. Cu toţii am trecut prin această revoltă, uitând parcă şansa pe care o avem prin ele de a ne păstra copii, de a fi văzuţi pururea curaţi prin ochii lor. Şi de câte ori n-am vrea să ne putem pune capul pe genunchii lor şi mângâierea lor blândă să risipească toate grijile şi neliniştile noastre.
Deseori îmi spunea mama mea că ar fi vrut să facă în aşa fel încât eu să nu sufăr, să nu fiu atinsă de nici o supărare, de nici un eşec, ar fi vrut ca eu să nu cunosc nimic din răutăţile şi greutăţile vieţii, ar fi vrut să ia asupra ei toate nefericirile şi încercările mele dificile. Contrar a ceea ce credeam eu atunci ca adolescentă sau tânără răzvrătită, ea ştia că nu e posibil, ştia că eu la rândul meu trebuia să mă pregătesc singură să fiu în stare, să am puterea de a spune aceleaşi lucruri copilului meu. Şi cum puteam aduna în sufletul meu atâtea comori de bunătate, generozitate şi dragoste necondiţionată ca şi ale ei dacă nu treceam prin încercări similare, dacă nu băteam şi eu desculţă drumurile destinului meu cum a făcut-o ea, dacă nu-mi intra în ochi nisipul vânturilor potrivnice, aşa cum i-a intrat ei? Şi cum puteam merge mai departe ca şi ea, dacă nu învăţam de la ea să-mi scot spinii din talpă sau să-mi spăl ochii cu lacrimi? Şi încercările mele nu au fost şi nu sunt nici pe departe atât de anevoioase ca ale ei şi nici pietrele adunate atât de preţioase.
Aproape invariabil toate mamele spun că cea mai mare realizare a vieţii lor sunt copiii, că nimic altceva nu le-a adus atâta împlinire şi bucurie şi asta în plină perioadă de afirmare profesională a femeii. Toate spun că nimic nu se compară cu acel miracol cu care le-a investit Dumnezeu de a da naştere unei noi vieţi. Cred că începând cu acel moment în care simt viaţa crescând în ele, iar apoi când apare mica fiinţă, sunt de fapt iniţiate într-o profundă, magică taină care le schimbă complet existenţa. Fiecare-şi are propriul canon, dar toate încep să-şi iubească pruncii mai mult decât pe ele însele, mai mult decât orice altceva pe lume, toate veghează disperate la căpătâiul copilului bolnav, toate le-ar oferi copiilor ce este mai bun, toate trăiesc pentru şi prin copiii lor. Ar fi copleşit pământul dacă cineva ar ţine contabilitatea nopţilor lor nedormite, lacrimilor lor de îngrijorare, eforturilor lor pentru a le fi copiilor mai bine, viselor lor neîmplinite, tristeţilor lor la căderile copiilor, renunţărilor lor la propriul confort, la propria linişte sau sănătate. Discrete, dar mereu prezente, vindecă rănile copiilor cu un zâmbet şi un sărut, alungă visele rele cu lumina ochilor lor şi un cântec de leagăn, risipesc tristeţile cu o şoaptă şi o poveste.
Mi-am epuizat mama în copilărie cu cititul poveştilor. Nu ştiu de unde a avut atâta răbdare şi energie să adoarmă în cele din urmă un copil neastâmpărat şi însetat de fantezii. Îmi amintesc de cartea de poveşti cu coperţi roşii în care poveştile erau nesfârşit de lungi şi nu o lăsam să se oprească până nu se termina povestea şi nici nu putea să sară vreun pasaj pentru că, vigilentă, îi atrăgeam atenţia asupra „greşelii”. N-a încercat niciodată să-mi stea împotrivă sau să mă convingă folosind trucuri de „om mare”. N-a încercat niciodată să-mi oprească năvala, a fost însă mereu aproape să mă prindă dacă era nevoie. Şi ştia întotdeauna cum să o facă. Îmi părea mereu că e în stare să mute şi munţii din loc, că orice îi stă în putere ca zânelor din poveşti. Ea nu era niciodată bolnavă, ei nu-i trebuia niciodată nimic pentru ea. Era mereu toată o vibrare, o emoţie, o inimă.
Şi parcă peste ani şi departe de casă amintirile acestea revin mai puternic şi mai clar. Paradoxal cum uneori depărtarea fizică întăreşte apropierea sufletească, incredibil cum atâtea lucruri şi gesturi trecute neobservate în prezenţă devin esenţiale în absenţă. Ne bântuie dorurile chiar şi pe cei mai semeţi dintre noi, oricât de puţin am vrea să recunoaştem, ne vizitează tainic trecutul şi chipurile lui frumoase şi dragi, stăm de vorbă în gândurile noastre de nenumărate ori în primul rând cu cele care au ştiut întotdeauna să asculte, cu cele cărora le va păsa întotdeauna cel mai mult de ce se întâmplă cu noi. Şi ele ştiu să citească printre rândurile scrisorilor noastre, ştiu să descifreze fiecare tremur din glasul nostru chiar dacă noi dăm vina pe distorsiunile de pe linia telefonică, aşa cum şi noi ştim lacrimile lor tainice, însingurarea lor, aşteptarea lor neobosită.
Uneori simt în nări o adiere, o mireasmă ce-mi aminteşte de mirosul părului, pielii mamei mele, nu miros de parfumuri alese, căci nu le-a avut niciodată, ci parcă a mere verzi şi a iarbă, a lavandă şi busuioc miroase amintirea ei. Alteori visez glasul ei şoptindu-mi cuvintele ce n-au mai ajuns să fie spuse şi pentru care probabil nu va fi vreme nici în vizitele ce vor urma. Plânge de fiecare dată când ajung acasă şi de fiecare dată când plec, eu zâmbesc şi-i iau chipul cu mine. În rest parcă e mai mult tăcere între noi, decât vorbe, dar poate e semnul unei înţelegeri mult mai adânci, cred că ştie de fiecare dată ce gândesc, ce mi se întâmplă, cred că nu pot să o mint niciodată şi mi-a fost ruşine de fiecare dată când am încercat să o fac şi nu mi-a spus nimic. Parcă şi eu îi citesc ochii tot mai bine şi nu ştiu să o mângâi şi nu ştiu să-i dau mai nimic când ea mi-a dat totul.
Plecând am luat cu mine, printre altele, două cărţi: Un copil în vechiul Bucureşti de Tatiana Slama-Cazacu şi Mergi unde te poartă inima de Susanna Tamaro. Ambele înseamnă mult pentru mine, din motive diferite; una pentru că este scrisă de o persoană pe care o preţuiesc într-un mod cu totul deosebit şi pe care aş avea multe motive să o celebrez cu ocazia acestei sărbători, iar alta pentru că am cumpărat-o chiar în ziua plecării numai pentru că n-am rezistat titlului. Ambele în mod diferit evocă cu precădere imaginea mamei, respectiv bunicii (şi a unui lanţ de destine feminine dintr-o familie), prima într-o emoţionantă şi sinceră destăinuire într-un roman memorialistic (dar care este mult mai mult decât ceea ce se poate înţelege prin această denumire de teorie literară), iar ce-a de-a doua într-un un roman de ficţiune conceput sub forma unor scrisori (neexpediate) scrise de Bunica pentru nepoata plecată în America.
„Cartea mea, scria Susanna Tamaro, spune povestea unor femei: pentru că nefericirea coboară, de obicei, pe linie feminină, ca o anomalie genetică, ea se transmite de la mamă la fiică şi devine tot mai intensă.” Dar parcă întreaga carte, dincolo de această afirmaţie, este un testament al purităţii interioare a Bunicii care a trecut prin dramele vieţii luminoasă şi înţeleaptă şi care-i lasă nepoatei (pe care, de altfel a crescut-o) moştenire nu atât suferinţele generaţiilor de femei pe care le aminteşte, cât strălucirea unor cuvinte izvorâte dintr-o adâncă linişte şi cumpătare sufletească:
„De fiecare dată când te vei simţi pierdută, nehotărâtă, gândeşte-te la copaci, adu-ţi aminte cum cresc. Aminteşte-ţi că un copac cu o coroană bogată şi rădăcini firave este smuls de prima lovitură a vântului, în vreme ce într-un copac cu multe rădăcini şi frunziş sărac seva circulă mai greu. Rădăcini şi coroană trebuie să crească în egală măsură, trebuie să fii în lucruri şi deasupra lor, numai aşa vei putea dărui umbră şi adăpost, numai aşa în anotimpul lor, te vor acoperi flori şi roade.” (159)
Evocarea Ei, cum o numeşte Tatianei Slama-Cazacu, este sensibilă şi afectuoasă, plină de nostalgie şi regret.
„Cât e de complicat să exprimi în vorbe un sentiment atât de simplu – în aparenţă – şi de puternic. (...) De ce îţi dai seama de amploarea acestei iubiri târziu, atunci când treci pe celălalt versant al vieţii?(...)
Tot ce s-a întâmplat în viaţa mea a fost legat de Ea, până când n-a mai fost. Dar şi apoi, în fiecare zi este ceva care mi-o aduce în minte: m-am izbit de dificultăţi pentru că nu mai era Ea. Trec pe stradă şi mi-o amintesc. Văd pustiul şi ororile din vechiul cartier şi închid ochii; iau în mână un obiect care e încărcat cu un halou: amintirea Ei; citesc un nume de stradă şi tresar: copilăria mea şi Ea. Eram fericiţi şi nu o ştiam. (...) Ea era fericită prin copil. Şi mi-o spunea. Despre multele şi marile nefericiri, nu vorbea.” (158-159)
„M-a iubit prea mult, ca să mă fi părăsit, îmi spuneam. Poate este o «aură», o imaterială membrană în jurul meu? Mi-o închipuiam «lipită» de aerul care îmi atingea pielea.” (201)
Le purtăm adânc întipărite în codul nostru genetic, în codul bunelor noastre maniere, în spiritul nostru moral, în credinţa noastră, le avem în sângele, în mintea, în inima noastră, din cărămizile plămădite împreună cu ele ne-am clădit măcar temelia templului nostru interior şi totuşi de atât de puţine ori avem sinceritatea de a spune cu modestie, asemeni Tatianei Slama-Cazacu, că lor le datorăm totul, că sunt „co-autoare” la împlinirile noastre, chiar dacă noi am muncit efectiv pentru ele. Implacabil viaţa dă prioritate viitorului, nu visele mamelor ci ale copiilor se împlinesc. Copiii îşi iau destinele, moştenirile în braţe şi o iau pe drumul lor, devenind la rândul lor părinţi, dar fără a înceta să fie copii. Uneori apele curg firesc şi lin, alteori trebuie să cadă în cascade sau să sape tuneluri să-şi împlinească drumul. Dar cu siguranţă continuu se ridică spre cer cântecele de leagăn şi rugăciunile mamelor pentru copiii lor şi poate măcar într-o zi, rugăciunile copiilor pentru mamele lor.
Tatiana Slama-Cazacu, (1998), Un copil în vechiul Bucureşti, Editura Du Syle, Bucureşti
Susanna Tamaro, (1999), Mergi unde te poartă inima, Editura Univers, Bucureştii
Comments
Post a Comment