Jocul de-a vacanţa

Asemănător contemplaţiei sau visului, vacanţa îmi pare o stare de libertate şi îndrăzneală, total necanonică, în care limitele comportamentale sunt împinse mult spre periferia zonelor acceptabile. Şi nu mă gândesc neapărat la extreme ca, de pildă, exotice evadări carnavaleşti la Rio sau Veneţia sau la tăcute pelerinaje însingurate, ci pur şi simplu la descătuşarea interioară de obligaţiile de fiecare zi. 

Mă gândesc la momentul în care feţele se destind, respiraţia devine mai profundă, în care apar subit în câmpul vizual cerul, soarele, copacii, apa, muntele, nisipul, uneori oamenii, în care vremea cântărită şi automatizată se scufundă şi emerg nostalgiile subconştiente pentru linişte, somn, călătorie, explorare, muzică, dans, cărţi, familie, prieteni.

Mă gândesc la acea dimineaţă leneşă în care-ţi spui: „Astăzi nu trebui să...”, „Astăzi pot să...” şi parcă mai înfloresc câteva vise fără să mai ştii dacă în timpul somnului sau al veghii.

Mă gândesc la plimbările alene, rătăcitoare prin păduri sau parcuri neştiute sau pe aceleaşi străzi dintotdeauna, bătute în goană, care se lasă acum altfel cunoscute sub paşii uşori de gânduri ai zburătăcirilor fără ţintă.

Mă gândesc la cărţile ce au aşteptat cuminţi atâta vreme să fie acum citite pe nerăsuflate până în zori; la discuţiile, glumele, muzica împărtăşite cu prietenii în după-amieze răcoroase pe terase înţesate de lume. 

Mă gândesc la acele prelungite seri în care nu există neliniştea zilei de mâine în care „va trebui să...”, pentru că mâine va fi eliberată de povara trebuinţei ca şi astăzi.

Şi dacă astăzi e ca ieri şi ca mâine îmi pare o enormă nedreptate când vacanţa se calculează în zile ca şi cum ar fi o unitate cantitativă de viaţă, ca şi cum ai putea-o defini după lungimea perioadei care, de cele mai multe ori abuziv, poartă acest nume, când ea este mai degrabă o calitate a vieţii, o formă particulară a ei, o atitudine.  

E un joc. Aşa o vedea Mihail Sebastian în piesa de teatru care a inspirat titlul acestor gânduri. Îmbarcaţi pe „vasul” imaginaţiei lor, personajele pluteau fără aşi dori ţărmuri sau furtuni, pluteau copilăreşte sub măştile a ceea ce doreau să fie în fiecare zi, dar puteau fi doar atunci când se jucau de-a libertatea vacanţei. Iar Ştefan, un personaj aparent straniu, avea chiar o mică filosofie a completei ieşiri din cotidian, din obişnuit, din zbuciumul evenimentelor şi ştirilor. Astfel, aştepta în fiecare an să uite de timp, de spaţiu, de bunele maniere chiar, de legături şi obligaţii, de angajamente, se dorea anonimul fără trecut şi fără viitor care plonjează o lună pe an în sine şi în plăcerile sale. Însingurat, ca toţi ceilalţi de altfel, intră prin dragoste şi compasiune în ludica fantezie colectivă instaurată în cabana Weber, bine ascunsă în pădure ca o fortăreaţă împotriva lucrurilor nedorite din lume.

Paradoxal, cu timpul vacanţa îşi poate construi propriile reguli, propria tradiţie, istorie, cultură, propriile necesităţi. „Trebuie să plecăm undeva...”, „Trebuie să venim şi la anul...”, „Trebuie să facem fotografii...”, „Nu cumva să uităm să trimitem vederi...”, „Neapărat să facem rezervări la...”, „Ne trebuie şi...”, „Ar trebui să o invităm şi pe...”, „E obligatoriu să trecem pe la...”etc. Şi astfel, pe nesimţite, se trece dintr-un sistem în altul, dintr-o constrângere în alta. Şi, ca pentru orice trebuinţă, la un moment dat apare şi instituţia care o satisface, în cazul de faţă turismul. Planuri, trasee, program, obiective şi tot bagajul activităţilor se organizează până la cel mai mic detaliu, nu-ţi  rămâne decât să fii un actant cât mai conştiincios în scenariul filmului gata pregătit. Poţi trece prin lumea întreagă aşa, poţi aduna pliante, amintiri, chiar emoţii, te poţi chiar îmbolnăvi de sindromul oraşelor frumoase, dar nu poţi simţi că eşti o parte din frumuseţile pe lângă care treci, nu poţi şti cum să curgi ca nisipul printre degete, cum să cânţi sub vânt ca ramurile, cum să atingi cerul ca munţii, cum să mângâi ca valurile, cum să iubeşti arzător ca soarele. Căci toate acestea se întâmplă pe neobservate, pe neprogramate, în nemăsurabilul timp subiectiv, în relativul timp organic, dacă ar fi să-l definim ca Alan Lightman într-unul din Visele lui Einstein. 

De obicei trece câtva timp până poţi intra cu adevărat în starea de vacanţă. La început, parcă-ţi lipseşte ceva: agitaţia din orele de vârf de pe autostradă sau din metrou, chinul minţii în căutarea soluţiilor la nu ştiu ce problemă, privirea întrebătoare a şefului, surâsul inexpresiv al subalternului, discuţiile cu colegii... şi-ţi vine să dai telefon sau măcar să-ţi verifici e-mailul de la serviciu. Orgolios, îţi pare că totul se va duce de râpă în lipsa ta; condiţionat, îţi pare că asta e viaţa ta sau cea mai mare parte din ea; tensionat, nu ştii ce să faci cu gândurile, cu mâinile, cu vorbele; derutat, te afli faţă în faţă doar cu tine însuţi, liber, dar neeliberat; întrebător, nu ştii ce ai putea face cu libertatea. 

Sunt oameni care nu ajung să fie liberi niciodată oricâte zile libere ar avea, aşa cum sunt oameni care fără a-şi fi luat vreodată concediu, îşi păstrează mintea şi sufletul în libertate şi experienţa vacanţei devine inutilă. Aceştia din urmă îmbătrânesc sereni şi înţelepţi, fără a fi călătorit vreodată, dar cunoscând minunile lumii, fără a se fi oprit vreodată din munca lor, dar cunoscând odihna şi liniştea.

Cu toate contradicţiile ei, vacanţa poate fi şansa pentru evadări (simboliste?), pentru aventuri, pentru încercări inedite, pentru acele lucruri marginalizate, dar care ne marchează şi se dovedesc importante, păstrându-se cu grijă în memorie. Vacanţa poate fi răgazul nu numai pentru contemplaţie, ci şi pentru nobilul ei aspect: admiraţia, secretul tinereţii, după cum mărturisea Andrei Pleşu în Jurnalul de la Tescani. Ce încântare să vezi minunăţiile lumii pentru prima oară şi ce bucurie să le vezi pentru a nu ştiu câta oară cu încântarea cu care le-ai văzut prima dată!

Nu poţi intra superficial în vacanţă, aşa cum nu poţi intra superficial în joacă. Toate lucrurile sunt făcute cu intensitate, cu sentimentul unicităţii şi irepetabilului. Parcă toate energiile se concentrează într-o privire (a cerului, a unui tablou, a unui monument, a unei alei, a unei clădiri, a...), într-o atingere (a nisipului, a stâncii, a ierbii, a apei, a mâini celui/celei iubit/e, a...), într-un dans, într-o emoţie, într-o călătorie.

Călătoria. De cele mai multe ori vacanţa înseamnă nu numai ieşirea din starea cotidiană sau din timpul (programul) obişnuit, ci şi din spaţiul de fiecare zi. Arhetipuri ale migraţiei ne mişcă din loc chiar pe cei mai sedentari dintre noi, călătorind din deşertul uniform al oraşului (în genere) în care trăim, spre oaza la care tânjim (un petec de natură netulburată sau diverse atracţii ale civilizaţiei). Toată fiinţa e trează, toate simţurile ascuţite, memoria răscolită, sufletul cu toate ferestrele deschise. Şi nu de puţine ori prin tine sunt prezenţi şi cei dragi, aparent mai puţin norocoşi, rămaşi la călătoriile imaginare, care au premers şi în cazul tău realele călătorii, făcându-le poate posibile. 

Copil fiind, îmi rugam prietenele care mergeau cu trenul la mare să se gândească la mine când vor trece prin munţi. Crescând, le-am luat eu cu mine prin defileele Carpaţilor sau Alpilor, la Marea Mediterană sau la ocean, prin ţară, prin Europa, prin Canada. N-am călătorit niciodată singură, chiar dacă nu era fizic nimeni cu mine. Am scris nenumărate scrisori în gând, chiar neexpediate ştiu că au ajuns într-o formă oarecare la destinatari, aşa cum şi eu am simţit ce-i place fiecăruia mai mult în ceea ce vedeam sau experimentam.

Am început, la un moment dat, să mă întreb ce mă deosebea de ceilalţi călători. Mai apoi am înţeles că pornisem la drum nu numai cu propriile fantezii, cu oamenii dragi, ci şi cu locurile de unde plecasem şi cu timpul în care crescusem. Ce altceva însemna răspunsul meu la banala întrebare de care mă loveam la tot pasul: „De unde sunteţi?” „Din România.” Mi-am dat seama atunci că nu uitarea de sine mă caracteriza, ci deplina conştiinţă. Nu ştiu ce însemnătate avea răspunsul meu pentru ceilalţi. Cei mai mulţi îşi imaginau probabil un loc greu de plasat geografic şi destul de haotic social şi politic, microbiştii erau totuşi uimiţi de echipa de fotbal, iar alţii se mulţumeau să zâmbească încurcat, fără să găsească nimic în spatele confuziei. Sunt altfel pentru că îmi explic ceea ce văd şi simt într-o altă limbă, îmi spuneam, pentru că am o altă educaţie, o altă mentalitate, pentru că... Însă toată atenta analiză a variabilelor psiho-sociale nu-mi apropiau adevărul şi nu-mi dădeau răspunsul aşteptat. 

Când închid ochii îmi dau seama că rătăcirile mele prin lume sunt doar pretexte pentru continua întoarcere afectivă la fericitele vacanţe din copilărie, în satul bunicii, la prispa de lemn, la părul bătrân din curte, la macii din lanul de grâu din spatele grădinii, la hoinărelile pe dealuri, la bălăceala în râul de dincolo de calea ferată, la plictiseala din zilele caniculare, la joaca neobosită, la gardul de bârne de după care mă uitam pe furiş la băiatul de peste drum, îndrăgostit, din nefericire, de vara mea mai mică, la cerul negru plin de stele din tăcutele nopţi de vară.

Acel sat mai există doar în amintirea mea, ca şi chipul bunicii. Acolo s-a născut în mine ideea, sentimentul vacanţei, acolo sunt rădăcinile trăirilor de astăzi. Tocmai de aceea, inconştient, fiecare nouă vacanţă încearcă să aproximeze bucuria şi frumuseţea trăite, simţite în acel loc şi în acel timp.