Tăcutul Sărut al Infinitului

„Mă uitam şi iată un copac în mijlocul pământului, înalt foarte.
Copacul creştea şi era puternic şi vârful lui ajungea până la cer
Şi se putea vedea până la capătul pământului.”
Daniel 4,7-8

Nu de puţine ori s-a vorbit şi s-a scris despre misterul vieţii şi creaţiei lui Constantin Brâncuşi, despre spaţiul lui privat de nepătruns, despre firea lui ascunsă şi grija cu care se păstra departe de iscodirile indiscrete de orice fel. Retras în „templul liniştii”, cum i-a numit Erza Pound atelierul, C. Brâncuşi şi-a creat  universul său artistic şi spiritual aparent greu de penetrat şi de înţeles, din care răzbăteau spre lume forme imaculate, pure, esenţe ale lucrurilor; reprezentări fundamentale ale creaţiei, naşterii, vieţii şi morţii. Nu erau oare toate acestea cea mai intimă comunicare a lui cu lumea, nu erau toate acestea uşi deschise spre chiar sufletul omului care era mereu căutat (printre operele lui) şi de negăsit pentru că era mereu prezent?

Adulat sau contestat, ca orice mare artist, îmi pare că Brâncuşi şi-a trăit destinul cu energie şi pasiune, pietruindu-şi mesajul în Istorie cu îndrăzneală şi generozitate, astfel încât somnul nostru este mai pur, cerul nostru este plin de măiastre, iar rugăciunea mai adâncă. „Toată viaţa mea am căutat esenţa zborului. Nu căutaţi mistere, eu vă ofer bucurie pură. Priviţi sculpturile până ce le veţi vedea. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.”, spunea Brâncuşi [1] cu autoritatea neobositului căutător al verticalităţii ca fuziune între terestru şi divin.

Cert, modernitatea ar fi astăzi mai săracă fără el, mulţi critici de artă şi sculptori atestă acest lucru. S-a scris mult în toată lumea despre opera lui Brâncuşi, monografii, articole de dicţionar sau în reviste de artă, numele lui apare menţionat în aproape orice lucrare de artă modernă. Ce ar mai putea spune atunci un amator în ale artei, un profan aflat în vecinătatea unui demers creator? Probabil nimic ce n-a fost spus deja, cu siguranţă nimic original despre încifratele chei ale exprimării sculpturale.

Mă întreb însă dacă eu însămi aş mai fi la fel dacă n-aş fi ştiut de Brâncuşi, dacă reprezentarea lumii ar fi fost aceeaşi dacă n-aş fi privit-o prin ochii şi experienţa lui. Şi mă gândesc acum doar la deplina împlinire a creaţiei lui, complexul de la Târgu Jiu; poate pentru că a devenit în timp unul dintre simbolurile României, poate pentru că este deschiderea nediscriminatorie a sufletului artistului pentru privitorii lumii; poate pentru că în cele din urmă s-a născut din inspiraţia momentului şi locului; poate pentru că în acel spaţiu, aşa cum îl pot înţelege, mă regăsesc cel mai bine.

Complexul de la Târgu Jiu „acţionează asupra sufletelor noastre şi asupra cosmosului” observa Radu Varia într-o remarcabilă carte despre Brâncuşi. „Astfel, ansamblul de la Târgu Jiu produce nu numai o schimbare a viziunii, ci şi o schimbare a realităţii. Opera lui Brâncuşi determină un proces de transmutare directă a lumii, a modului de percepere a realităţii, a realităţii înseşi.”[2]

O trecere, chiar imaginară, prin această realitate simbolică devine, cred, un traseu spiritual, o iniţiere în înţelepciune, împărtăşanie, iubire şi eliberare. Principala călătorie este, fără îndoială, cea interioară, în care fiecare „pelerin” caută semne ale propriei trăiri şi credinţe. De altfel, fie că l-au privit cu precădere din perspectiva influenţei artei populare româneşti, a filosofiei şi artei egiptene sau indiene, fie a artei abstracte şi moderne, exegeţii artei lui Brâncuşi au regăsit în complexul de la Târgu Jiu modele spirituale de netăgăduit.

Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinită sunt pentru mine popasuri cu semnificaţii, nu vag sau nedefinit spirituale sau mistice, ci creştine în cel mai autentic sens al cuvântului. Nu ştiu, desigur, cum le privea Brâncuşi însuşi, se pare însă că planurile lui iniţiale s-au modificat [3], mi-aş permite să spun sub Inspiraţia locului şi a localnicilor cu care a lucrat. Este deja binecunoscut că la invitaţia Aretiei Tătărescu (soţia primului ministru de atunci) şi a Comitetului de femei pe care ea îl conducea, Brâncuşi a acceptat să ridice în ţară un monument în cinstea eroilor din primul război mondial. În acel moment avea în vedere două lucrări: Portalul de piatră,  ce poate fi văzut ca un monument comemorativ al eroilor de tipul Arcului de Triumf şi Coloana Recunoştinţei fără de Sfârşit, un monument funerar prin excelenţă. Ajuns în ţară, simte nepotrivirea sau precaritatea lucrării şi are revelaţia mesei, care schimbă complet perspectiva.

Studiul ansamblului îi prilejuieşte lui R. Varia [4] o pătrunzătoare incursiune mitică în diverse culturi (conferindu-i astfel o dimensiune simbolică universală), cu frumoase interpretări nu numai ale lucrărilor în parte, dar şi ale spaţiului dintre ele, doar că, în final, splendidului efort pare să i se fi estompat coerenţa. 

Masa tăcerii este, în viziunea autorului sus menţionat, „un soare central radiant în jurul cărora se învârt cele 12 semne zodiacale”; reprezentarea misterului celtic al celor 12 Cavaleri ai Mesei Rotunde sau a legendei irlandeze a celor 12 pietre care aşteptau venirea mesei lor centrale „să le readucă la viaţă şi să transforme nemurirea lor tăcută în raze solare”; este evocarea celor 12 apostoli la Cina cea de Taină; este o „experienţă esenţială a interiorizării şi iluminării”; este „accesul la misterul fundamental”; reprezintă „experienţa colectivă prin comuniune” [5]. Toate aceste ultime remarci se materializează în chemarea de fiecare duminică a preotului la Sfânta Euharistie. Astfel, într-un drum iniţiatic creştin, Masa este primul popas necesar, prima resursă vitală fizică şi spirituală, este împărtăşirea de Dumnezeu. Este hrana luată în liniştea spirituală şi în smerenia de după post şi spovedanie, este „recompensa” pentru efortul depus şi „substanţa” vitală pentru continuarea drumului.  

Poarta, spune R. Varia, reprezintă „trecerea rituală spre o altă lume”, spre o altă realitate mai înaltă, impenetrabilă (am putea adăuga) celor ce n-au experienţa modificării conştiinţei de la Masa Tăcerii. Trecerea prin poartă este „o schimbare de nivel ontologic, accesul la faţa opusă a realităţii şi la o experienţă mai înaltă care începe în cealaltă parte”, este  „‘poarta îngustă’ şi actul fizic al trecerii pragului”, este „redescoperirea unităţii primare, reîntoarcerea, reintegrarea în Unul primordial.” [6]

Motivul Sărutului prezent pe poartă este asociat de R. Varia, pe de o parte, cu motivele egiptene. Cercul divizat îi reaminteşte de faţada templului lui Isis din Philae, cu Discul Lunar reprezentând tripla ei maiestate: cosmică, imperială şi divină deasupra capului zeiţei; de portalul Templului lui Hatshepsut din DÃr El-Bahari, cu motivele lui solare de data aceasta sau de Templul Hathorei (zeiţa sărutului) din Dendera. Pe de altă parte, autorul amintit evocă semnificaţia sărutului menţionată de unii gânditori creştini, ca fiind „unitas spiritus” (Saint Bernard de Clairvaux) sau „refacerea unităţii pierdute” (Guillaume de Saint-Thierry), sărutul reprezentând în concluzia autorului „inseparabila, indestructibila aderenţă a unui spirit la altul.” [7]

E greu însă să înţelegem din toate aceste interpretări deplina armonie dintre poartă şi sărut şi cu atât mai puţin relaţia cu Masa Tăcerii.

Sărutul a fost una dintre temele fundamentale şi preferate ale sculptorului. Într-un dialog cu Malvina Hoffman mărturisea: „(...) aceste coloane sunt rezultatul multor ani de căutări. Întâi a apărut acest grup de două figuri în piatră întrepătrunse [sărutul], apoi simbolul oului, apoi gândul a crescut în această poarta spre un dincolo.” [8] A.C. Chauve interpretează aceste mărturisiri ale lui Brâncuşi ca „reprezentând culmea interesului lui pentru un model al actelor procreatoare repetate ca o traiectorie spre viitor sau «dincolo».” [9] Malvina Hoffman văzuse în reprezentarea stilizată a sărutului de pe poartă „începutul vieţii prin iubire”, iar artistul i-a confirmat intuiţia.

Cred că Poarta Sărutului capătă sens ca poartă a iubirii sau mai exact ca Iubire (principalul atribut al lui Dumnezeu şi principala poruncă) transformată în Poartă (a Raiului) şi astfel unitatea este obligatorie şi indestructibilă. Trecerea e dificilă, calea e strâmtă, iar iniţial sărutul pare al morţii. Experienţa trecerii este poate cea mai teribilă încercare, cu atât mai mult cu cât lumea de dincolo e greu perceptibilă din lumea de aici, e (doar) o promisiune în virtutea căreia trebuia să-ţi fi trăit întreaga viaţă (în nădejde, credinţă şi mai ales iubire). Cu hrana de aici treci înspre eterna hrană/viaţă de dincolo,  înspre Grădina a cărei coloană centrală este Pomul Vieţii.

Coloana Infinită este, susţine R. Varia, o structură ce frizează perfecţiunea, ca multiplicare de zece ori (cifra 10 fiind considerată cifra perfecţiunii) a proporţiei perfecte (numărul de aur), cu repercursiuni asupra „întregului ansamblu supra-arhitectonic a cărui încununare, justificare şi esenţă secretă este” şi care tronează ca „centru etern al propriului ei cer şi al propriului ei spaţiu activ definit” [10]  Fără îndoială, coloana domină ansamblul şi a fost  considerată unanim drept lucrarea desăvârşită a lui Brâncuşi, chiar „suprema capodoperă a sculpturii secolului al XX-lea.” [11], reamintind de vechile obeliscuri sau de coloanele porţilor ţărăneşti româneşti, asemănată cu marile monumente ale Egiptului, Greciei sau ale Renaşterii. Întrebat de ce a construit-o, Brâncuşi a răspuns cu îndrăzneală: „ca să susţină bolta Cerului”. [12] Şi a înălţat o „axă a lumii” ce leagă pământul de cer, dar  nu ca o scară sau ca un canal de acces înspre ceruri, ci ca rezultanta ascensiunii, ca reuşita re-naşterii şi statornicirii în spaţiul divin. Este finalul etern al lungului drum.

Împărtăşania – Poarta Raiului – Pomul Vieţii sunt elementele creştine prin care se pot „traduce” lucrările lui Brâncuşi, întregul ansamblu relevând, astfel, un câmp semiotic coerent şi echilibrat.

„Lucrările mele sunt portretul meu” [13] ar fi spus C. Brâncuşi la insistentele încercări de a-l fotografia sau filma. Acest ansamblu este, poate, tabloul personalităţii şi aspiraţiilor lui, al unei vieţi trăite cu modestie şi decenţă, al unui talent ce a descătuşat limitele materiei, al unui destin „locuit de forma Coloanei Infinite”.[14]

[1] Arnason, H.H.; Prather, M.F.; Wheeler,D., (1998), History of modern art. Painting. Sculpture. Architecture.Photography. Forth edition, Abrams Art, p.180
[2] R. Varia, (1995), Brâncuşi, Universe, New York, p.228
[3] v. R. Varia, op. cit.; I. Alexandrescu, Mărturiile unui cioplitor în Ramuri, Craiova, 1/1965.
[4] R. Varia, op. cit.
[5] idem, pp. 239 - 240
[6] ibidem, p. 245
[7] ibidem, p. 230
[8] apud A.C. Chave, (1993), Constantin Brâncuşi. Shifting the bases of art, Yale University Press, London, p. 138
[9] idem, p. 138
[10] R. Varia, idem
[11] Eric Shanes apud A.C. Chave, op. cit., p. 250
[12] apud R. Varia, op. cit., p. 237
[13] Constantin Brâncuşi, apud A.C. Chave, op. cit., p.2
[14] R. Varia, op.cit., p.238