1. Multe familii tinere în România ezită şi amână să aibă copii din cauza nesiguranţei zilei de mâine, din cauza dificultăţilor materiale, sau a angajării în programe de lucru prelungite în vederea unei cariere profesionale stabile şi care, cel puţin teoretic, ar trebui să ofere un anumit confort creşterii şi educării copiilor, numai că nu se mai găseşte timp pentru ei. Nu de puţine ori se aud afirmaţii, de genul: „Noi ne-am dori foarte mult un copil, dar ce am putea să-i oferim?” Presiunea societăţii de consum face mai preţioasă obiectele decât afecţiunea şi mulţi părinţi îşi măsoară iubirea în lucrurile cumpărate. În aceeaşi măsură este adevărat că pregătirea pentru sistemul social şi profesional concurenţial în care vor trăi copiii de astăzi, nu se mai poate face fără investiţii materiale din partea părinţilor, în condiţiile dificile în care se află şcoala şi societatea românească actuală.
Astfel un motiv important de emigrare pentru mulţi români îl reprezintă viitorul copiilor lor, şansele pe care condiţii normale de viaţă le oferă dezvoltării lor în acord cu standardele reale ale lumii moderne. Uneori, însă, rezolvarea unor aspecte duce la neglijarea altora. Uneori, dorinţa unei integrări rapide şi profunde în noul mediu, sau doar lipsa timpului şi a cunoştinţelor îi determină să le „răpească” copiilor lor darul cel mai preţios pe care l-au adus din ţara de origine – limba română.
Păstrarea şi cultivarea limbii (şi a culturii) materne, nu numai că nu va împiedica integrarea copilului în noua societate, ci dimpotrivă îi va oferi şansa unor experienţe (intelectuale, afective, sociale etc.) inaccesibile altfel, dezvoltându-i gândirea, cunoaşterea, îmbogăţindu-i personalitatea. Pierzându-i-se limba maternă este ca şi cum i s-ar tăia rădăcinile, accesul spre seve vitale ce l-ar face să crească cu o identitate specifică dată de contactul cu „strămoşii” şi valorile lor.
2. Credem că în majoritatea cazurilor, părinţii nu exclud programatic limba română din educaţia copiilor şi vorbesc iniţial cu copii lor româneşte, probabil că în cele mai multe cazuri prima limbă pe care o învaţă copii este limba română, dar de îndată ce ajung în mediul (predominant) englez (grădiniţă, şcoală), folosirea limbii române slăbeşte, limba engleză înlocuind încetul cu încetul limba română chiar în conversaţia de acasă.
Motivaţiile pentru care părinţii permit această schimbare ar fi mai multe:
- teama că nu vor vorbi foarte bine (ca nativii) limba engleză şi asta ar afecta integrarea socială, performanţele şcolare şi cariera profesională;
- lipsa timpului sau a răbdării în efortul constant de a păstra limba română în casă (când tendinţa copilulului este de a folosi limba engleză, pentru că îi este mai la îndemână), îngreunând uneori conversaţia, comunicarea;
- teama de a nu „încărca” suplimentar programul copiilor prin învăţarea scrisului şi cititului în limba română;
- propria dorinţă de integrare în comunitatea de limbă engleză etc.
Neglijarea învăţării limbii engleze, ar fi de asemenea în dezavantajul copiilor, astfel încât cea mai potrivită strategie educaţională, rămâne cea bilingvă.
Jane Merill (1984) aseamănă educaţia bilingvă a copilului cu alăptatul la sân:
“Bilingual child-rearing is like breast-feeding: it is giving a child a tender gift. It costs you nothing and fits in beautifully with everyday life.” (3)
S-au vehiculat multe pre-judecăţi despre „pericolele” educaţiei bilingve, însă numeroasele studii realizate în ultimele decade, în centre importante de lingvistică aplicată şi de psiholingvistică din lume le-au infirmat şi, mai mult, au scos la iveală numeroasele avantaje ale bilingvismului precoce în dezvoltarea lingvistică şi intelectuală a copilului. (De Hower, 1995)
Pe lângă avantajul evident de a cunoaşte şi de a folosi două limbi, ceea ce asigură accesul la două comunităţi lingvistice, la două culturi (în sens larg), dezvoltarea bilingvă oferă copilului capacitatea de a face analize şi comparaţii inter-lingvistice şi inter-culturale, un demers intelectual şi practic inaccesibil în mod nemijlocit monolingvului. Bilingvul va dezvolta precoce conştiinţa limbilor, precum şi a raportului abstract, convenţional dintre cuvânt şi realitatea pe care o reprezintă (numind în moduri diferite acelaşi obiect). Astfel, gândirea bilingvului va putea trece dincolo de „îngrădirile” unui sistem lingvistic, care decupează realitatea într-un anumit fel, creând (prin cuvinte) la nivelul conceptelor. (Lambert, 1984)
La nivelul comportamenului social, bilingvul va sesiza şi va înţelege diferenţele lingvistice şi culturale, încurajând toleranţa, comunicarea şi îmbogăţirea spirituală reciprocă a diverselor comunităţi şi culturi în contact.
Învăţarea limbi (limbilor), dezvoltarea limbajului şi a personalităţii sunt procese complexe, multifactoriale, care se petrec în timp şi au particularităţile individuale ale devenirii fiecăruia în parte.
Putem însă desprinde unele caracteristici generale şi trasa unele puncte de reper care să ajute la o dezvoltare cât mai armonioasă, cu cât mai puţine dificultăţi.
3. Una dintre întrebările cele mai des puse se referă la momentul în care se poate începe educaţia bilingvă.
Credem că răspunsul cel mai potrivit, este: din perioada intrauterină, dar orice moment din viaţă este bun.
Copilul (orice părinte a observat acest lucru) nu este un pacient pasiv pe care adultul îl „îndoapă” cu cunoştinţe, dimpotrivă participă la lungul drum al cunoaşterii încă de la începutul vieţii sale.
Învăţarea este o continuă colaborare între copil şi părinte (mediu). Copilul va prelua şi va integra informaţiile din jur în funcţie de capacităţile şi performanţele pe care i le permite dezvoltarea lui generală. Învăţarea limbii (limbilor) începe (dacă nu înaintea naşterii) din prima zi de viaţă (şi nu din momentul în care spune primele cuvinte) şi se dezvoltă pe parcursul întregii vieţi.
4. Cum are loc educaţia bilingvă?
Identificăm trei situaţii distincte ale învăţării celor două limbi:
a. Dezvoltarea bilingvă de la naştere, când copilul este expus de la început la ambele limbi.
b. Învăţarea mai întâi a unei limbi, dar introducerea rapidă şi constantă, în perioada preşcolară a celei de-a doua limbi, în condiţii naturale de mediu.
c. Învăţarea unei a doua limbi la şcoală, ca limbă străină.
Fiecare dintre aceste ipostaze are propriile caracteristici, ne vom opri însă pe scurt, numai asupra primelor două, în care copilul învaţă limbile, pe baza memoriei implicite, în timpul comunicării, fără reguli predate.
În dezvoltarea bilingvă (similar celei monolingve), fiecare copil va selecta din repertoriul limbilor auzite anumite structuri pe care le va organiza şi le va folosi în conformitate cu propria personalitate şi cu mediul specific în care se află, pentru a obţine eficienţa comunicativă şi cognitivă maximă.
Pentru copil totul este de descoperit, de cunoscut, de experimentat, totul este nou, dincolo de algoritmii maturării biologice necesari dar nu suficienţi; fiecare copil îşi va construi propria variaţie strategică de dezvoltare pe parcursul interacţiunii continue cu mediul în general, copilul participând activ la propria-i dezvoltare (v. Slama-Cazacu, 1959, 1961), acest lucru realizându-se în fapt prin unitatea permanentă dintre gândire (cunoaştere), limbaj (comunicare) şi acţiune sub impulsul permanent al motivaţiei afective.
Adulţii (părinţi), mediul participă la procesul dezvoltării copiilor cu propriile strategii educaţionale.
În cazul familiilor mixte, metoda recomandată este „o persoană (un părinte) - o limbă” (Grammont, 1902), iar în cazul familiilor monolingve care trăiesc într-un mediu lingvistic diferit: „un mediu – o limbă” (Fantini, 1976),
În primul caz se preconizează că fiecare părinte îi vorbeşte copilului în limba maternă, obţinându-se o condiţionare lingvistică a copilului în funcţie de persoană, copilul motivat fiind să comunice cu ambii părinţi va deprinde limba fiecăruia.
În cel de-al doilea caz, părinţii, familia (în casă) vor vorbi cu copilul o limbă (maternă), iar mediul (exterior casei) o alta, cea a majorităţii societăţii. Mediul ar fi: posibila îngrijitoare, prietenii (părinţilor), copiii din vecinătate, mai tărziu grădinţa, şcoala, dar şi mass-media.
Sigur că în viaţa de zi cu zi nu există situaţii ideale în care părinţii, adulţii, mediul, vor vorbi copilului o singură limbă fără excepţii, iar copilul va vorbi dintr-o dată corect ambele limbi, adresându-se fără greşeală fiecărui interlocutor. Procesul dezvoltării (al învăţării), după cum am mai menţionat, este unul complex şi sinuos, depinzând de numeroşi factori şi presupune disciplină şi perseverenţă (la început în cea mai mare parte din partea adulţilor).
O variabilă importantă la acest nivel este ceea ce se numeşte în sens generic, în limba engleză, input, în sens larg (cine, ce, cât, cum îi vorbeşte copilului) sau în sens strict (informaţia lingvistică ajunsă la copil). Input-ul ar trebui sa fie: constant, corect, consistent, diversificat, contextualizat, marcat afectiv.
INPUT
- constant şi corect:
Folosirea aceluiaşi limbi de către o persoană în interacţiunea cu copilul presupune impunerea unor reguli personale, a unui control personal continuu, a unei discipline lingvistice proprii. În primul rând, să nu i se vorbească copilului astăzi româneşte şi mâine englezeşte, de către aceeaşi persoană, dar nici romengleză - „româneşte cu cuvinte englezeşti” sau „englezeşte cu cuvinte româneşti”. Adulţii, bilingvi ei înşişi într-o măsură mai mare sau mai mică, au tendinţa de a insera tot mai multe cuvinte din engleză când vorbesc limba română sub presiunea mediului predominant englez. Iniţial aceste cuvinte aparţin realităţii noi în care trăiesc şi pentru care deseori limba română nu are echivalente acceptabile, dar încetul cu încetul, pe neobservate sfera se lărgeşte şi tinde să înlocuiască şi cuvinte uzuale. Se ajunge la un discurs hibrid, iar unii observă, pe bună dreptate, că nici engleză nu vorbesc cum trebuie, şi au uitat şi limba română. Ţinta care trebuie urmărită atât pentru copil cât şi pentru adult este aceea de a obţine un bilingvism „aditiv”, în care o limbă să se adauge celeilalte şi să se dezvolte una cu ajutorul celeilalte şi nu un bilingvism „subtractiv” în care o limbă să o înlocuiască pe cealaltă. (v. Lambert, 1969, 1984).
Responsabilitatea păstrării limbii române de o cât mai mare acurateţe în comunicarea familială revine în mare măsură adultului care nu de puţine ori va avea nevoie de multă răbdare, abilitate şi înţelegere (a diverselor etape de maturare a copilului) pentru a-şi atinge scopul. Copilul va păstra regulile atâta vreme cât adultul (spre care priveşte) le păstrează. Mai devreme sau mai târziu, indiferent de cât de greu a fost uneori drumul, copilul va ajunge să fie recunoscător pentru efortul acesta.
- consistent şi diversificat:
Pentru a obţine un bilingvism echilibrat (în care ambele limbi se dezvoltă la fel de mult) timpul petrecut în prezenţa vorbitorilor de cele două limbi ar trebui să fie aproximativ egal, fie că este zilnic, fie că este compact câte o perioadă. Se pare că un input mai mic de 20% este insuficient pentru o dezvoltare bilingvă echilibrată, copilul va achiziţiona anumite cunoştinţe, dar limba respectivă va rămâne pasivă, fără a putea fi folosită fluent în diverse situaţii comunicative. Cel mai adesea, copilul înţelege, dar nu poate răspunde în limba respectivă.
Este de asemenea de dorit implicarea copilului în diverse activităţi casnice şi sociale (aproape toate fiind în mod natural însoţite de limbaj) în care va întâlni diverse aspecte şi funcţii ale limbii. La început, pe de o parte, micile conversaţii despre sine, casă, mediu, persoane, obiecte, activităţi etc., pe de altă parte jocuri, poezii, cântece (în ambele limbi) vor conduce la învăţarea plăcută şi „pe nesesizate” a celor două limbi, dar şi a unei „competenţe comunicative” prin care copilul ţine cont de interlocutor şi de situaţia în care se află. Învăţarea scrisului şi cititului în ambele limbi vor deschide apoi alte posibilităţi de dezvoltare ale celor două limbi şi acces la diversele registre ale limbilor (literar, ştiinţific, economic, etc.).
- contextualizat şi marcat afectiv:
Presupune implicarea copilului nu numai în viaţa familiei, dar şi în cea a comunităţii (de limbă română sau engleză) de cât mai curând; vacanţe, sărbători petrecute în comunitatea românească sau în România sunt prilejuri şi stimulente în învăţarea şi păstrarea limbii române.
Multă vreme memoria şi colaborarea copilului în îndeplinirea unor sarcini ţin de experienţa lui afectivă în raport cu acel lucru. Atenţia, recompensa adultului sunt deosebit de importante pentru copil, iar efortul de a le obţine este deseori considerabil. Orice reuşită în comunicarea cu adultul îl va motiva să meargă mai departe în obţinerea constantă a acestei plăceri. Iar suportul şi exigenţele adultului trebuie să-l reconforteze şi să-l stimuleze pe copil în continuare. Activităţile, evenimentele care au produs bucurie, plăcere copilului sau au legătură cu anumite persoane dragi îl vor face să îndrăgească şi să accepte întregul context care le înconjoară şi de multe ori suportul este chiar limba folosită. În plus, pe termen lung, limba maternă va oferi copilului o legătură emoţională specială cu o cultură, cu un spaţiu spiritual pe care-l va putea investiga mai târziu.
Limba maternă şi ce se transmite prin ea vor rămâne rădăcinile afective din care vor creşte identitatea şi personalitatea copilului şi vor rămâne moşteniri inegalabile, dar depinde de îngrijirea de fiecare zi dacă rezultatul va fi o plantă firavă sau un copac roditor.
Referinţe
De Hower, A., (1995), Bilingual language acquisition, în P. Fletcher, B. MacWhinney, (1995), The handbook of child language, London, Blackwell
Fantini, A.E, (1976), Language acquisition of a bilingual child. A sociolinguistic perspective, Vermont, The Experiment press Brattleboro
Grammont, M., (1902), Observations sur le langage des enfants, în Melanges linguisitques A. Meillet, pp. 61-82
Lambert, W.E. (1969), Psychological studies of the interdependencies of the bilingual’s two languages in J. Puhvel (ed.), Substance and Structure of Language, Los Angeles, University of California Press
Lambert, W. E., (1984), After word: The nature and significance of bilingualism în Jane Merill, Bringing Up Baby Bilingual, New York, 267-281
Jane Merill (1984), Bringing Up Baby Bilingual, New York
Slama-Cazacu, T., (1957), Relaţiile dintre gândire şi limbaj în ontogeneză, Bucureşti, Editura Academiei
Slama-Cazacu, T., (1961), Dialogul la copii, Bucureşti, Editura Academiei
Astfel un motiv important de emigrare pentru mulţi români îl reprezintă viitorul copiilor lor, şansele pe care condiţii normale de viaţă le oferă dezvoltării lor în acord cu standardele reale ale lumii moderne. Uneori, însă, rezolvarea unor aspecte duce la neglijarea altora. Uneori, dorinţa unei integrări rapide şi profunde în noul mediu, sau doar lipsa timpului şi a cunoştinţelor îi determină să le „răpească” copiilor lor darul cel mai preţios pe care l-au adus din ţara de origine – limba română.
Păstrarea şi cultivarea limbii (şi a culturii) materne, nu numai că nu va împiedica integrarea copilului în noua societate, ci dimpotrivă îi va oferi şansa unor experienţe (intelectuale, afective, sociale etc.) inaccesibile altfel, dezvoltându-i gândirea, cunoaşterea, îmbogăţindu-i personalitatea. Pierzându-i-se limba maternă este ca şi cum i s-ar tăia rădăcinile, accesul spre seve vitale ce l-ar face să crească cu o identitate specifică dată de contactul cu „strămoşii” şi valorile lor.
2. Credem că în majoritatea cazurilor, părinţii nu exclud programatic limba română din educaţia copiilor şi vorbesc iniţial cu copii lor româneşte, probabil că în cele mai multe cazuri prima limbă pe care o învaţă copii este limba română, dar de îndată ce ajung în mediul (predominant) englez (grădiniţă, şcoală), folosirea limbii române slăbeşte, limba engleză înlocuind încetul cu încetul limba română chiar în conversaţia de acasă.
Motivaţiile pentru care părinţii permit această schimbare ar fi mai multe:
- teama că nu vor vorbi foarte bine (ca nativii) limba engleză şi asta ar afecta integrarea socială, performanţele şcolare şi cariera profesională;
- lipsa timpului sau a răbdării în efortul constant de a păstra limba română în casă (când tendinţa copilulului este de a folosi limba engleză, pentru că îi este mai la îndemână), îngreunând uneori conversaţia, comunicarea;
- teama de a nu „încărca” suplimentar programul copiilor prin învăţarea scrisului şi cititului în limba română;
- propria dorinţă de integrare în comunitatea de limbă engleză etc.
Neglijarea învăţării limbii engleze, ar fi de asemenea în dezavantajul copiilor, astfel încât cea mai potrivită strategie educaţională, rămâne cea bilingvă.
Jane Merill (1984) aseamănă educaţia bilingvă a copilului cu alăptatul la sân:
“Bilingual child-rearing is like breast-feeding: it is giving a child a tender gift. It costs you nothing and fits in beautifully with everyday life.” (3)
S-au vehiculat multe pre-judecăţi despre „pericolele” educaţiei bilingve, însă numeroasele studii realizate în ultimele decade, în centre importante de lingvistică aplicată şi de psiholingvistică din lume le-au infirmat şi, mai mult, au scos la iveală numeroasele avantaje ale bilingvismului precoce în dezvoltarea lingvistică şi intelectuală a copilului. (De Hower, 1995)
Pe lângă avantajul evident de a cunoaşte şi de a folosi două limbi, ceea ce asigură accesul la două comunităţi lingvistice, la două culturi (în sens larg), dezvoltarea bilingvă oferă copilului capacitatea de a face analize şi comparaţii inter-lingvistice şi inter-culturale, un demers intelectual şi practic inaccesibil în mod nemijlocit monolingvului. Bilingvul va dezvolta precoce conştiinţa limbilor, precum şi a raportului abstract, convenţional dintre cuvânt şi realitatea pe care o reprezintă (numind în moduri diferite acelaşi obiect). Astfel, gândirea bilingvului va putea trece dincolo de „îngrădirile” unui sistem lingvistic, care decupează realitatea într-un anumit fel, creând (prin cuvinte) la nivelul conceptelor. (Lambert, 1984)
La nivelul comportamenului social, bilingvul va sesiza şi va înţelege diferenţele lingvistice şi culturale, încurajând toleranţa, comunicarea şi îmbogăţirea spirituală reciprocă a diverselor comunităţi şi culturi în contact.
Învăţarea limbi (limbilor), dezvoltarea limbajului şi a personalităţii sunt procese complexe, multifactoriale, care se petrec în timp şi au particularităţile individuale ale devenirii fiecăruia în parte.
Putem însă desprinde unele caracteristici generale şi trasa unele puncte de reper care să ajute la o dezvoltare cât mai armonioasă, cu cât mai puţine dificultăţi.
3. Una dintre întrebările cele mai des puse se referă la momentul în care se poate începe educaţia bilingvă.
Credem că răspunsul cel mai potrivit, este: din perioada intrauterină, dar orice moment din viaţă este bun.
Copilul (orice părinte a observat acest lucru) nu este un pacient pasiv pe care adultul îl „îndoapă” cu cunoştinţe, dimpotrivă participă la lungul drum al cunoaşterii încă de la începutul vieţii sale.
Învăţarea este o continuă colaborare între copil şi părinte (mediu). Copilul va prelua şi va integra informaţiile din jur în funcţie de capacităţile şi performanţele pe care i le permite dezvoltarea lui generală. Învăţarea limbii (limbilor) începe (dacă nu înaintea naşterii) din prima zi de viaţă (şi nu din momentul în care spune primele cuvinte) şi se dezvoltă pe parcursul întregii vieţi.
4. Cum are loc educaţia bilingvă?
Identificăm trei situaţii distincte ale învăţării celor două limbi:
a. Dezvoltarea bilingvă de la naştere, când copilul este expus de la început la ambele limbi.
b. Învăţarea mai întâi a unei limbi, dar introducerea rapidă şi constantă, în perioada preşcolară a celei de-a doua limbi, în condiţii naturale de mediu.
c. Învăţarea unei a doua limbi la şcoală, ca limbă străină.
Fiecare dintre aceste ipostaze are propriile caracteristici, ne vom opri însă pe scurt, numai asupra primelor două, în care copilul învaţă limbile, pe baza memoriei implicite, în timpul comunicării, fără reguli predate.
În dezvoltarea bilingvă (similar celei monolingve), fiecare copil va selecta din repertoriul limbilor auzite anumite structuri pe care le va organiza şi le va folosi în conformitate cu propria personalitate şi cu mediul specific în care se află, pentru a obţine eficienţa comunicativă şi cognitivă maximă.
Pentru copil totul este de descoperit, de cunoscut, de experimentat, totul este nou, dincolo de algoritmii maturării biologice necesari dar nu suficienţi; fiecare copil îşi va construi propria variaţie strategică de dezvoltare pe parcursul interacţiunii continue cu mediul în general, copilul participând activ la propria-i dezvoltare (v. Slama-Cazacu, 1959, 1961), acest lucru realizându-se în fapt prin unitatea permanentă dintre gândire (cunoaştere), limbaj (comunicare) şi acţiune sub impulsul permanent al motivaţiei afective.
Adulţii (părinţi), mediul participă la procesul dezvoltării copiilor cu propriile strategii educaţionale.
În cazul familiilor mixte, metoda recomandată este „o persoană (un părinte) - o limbă” (Grammont, 1902), iar în cazul familiilor monolingve care trăiesc într-un mediu lingvistic diferit: „un mediu – o limbă” (Fantini, 1976),
În primul caz se preconizează că fiecare părinte îi vorbeşte copilului în limba maternă, obţinându-se o condiţionare lingvistică a copilului în funcţie de persoană, copilul motivat fiind să comunice cu ambii părinţi va deprinde limba fiecăruia.
În cel de-al doilea caz, părinţii, familia (în casă) vor vorbi cu copilul o limbă (maternă), iar mediul (exterior casei) o alta, cea a majorităţii societăţii. Mediul ar fi: posibila îngrijitoare, prietenii (părinţilor), copiii din vecinătate, mai tărziu grădinţa, şcoala, dar şi mass-media.
Sigur că în viaţa de zi cu zi nu există situaţii ideale în care părinţii, adulţii, mediul, vor vorbi copilului o singură limbă fără excepţii, iar copilul va vorbi dintr-o dată corect ambele limbi, adresându-se fără greşeală fiecărui interlocutor. Procesul dezvoltării (al învăţării), după cum am mai menţionat, este unul complex şi sinuos, depinzând de numeroşi factori şi presupune disciplină şi perseverenţă (la început în cea mai mare parte din partea adulţilor).
O variabilă importantă la acest nivel este ceea ce se numeşte în sens generic, în limba engleză, input, în sens larg (cine, ce, cât, cum îi vorbeşte copilului) sau în sens strict (informaţia lingvistică ajunsă la copil). Input-ul ar trebui sa fie: constant, corect, consistent, diversificat, contextualizat, marcat afectiv.
INPUT
- constant şi corect:
Folosirea aceluiaşi limbi de către o persoană în interacţiunea cu copilul presupune impunerea unor reguli personale, a unui control personal continuu, a unei discipline lingvistice proprii. În primul rând, să nu i se vorbească copilului astăzi româneşte şi mâine englezeşte, de către aceeaşi persoană, dar nici romengleză - „româneşte cu cuvinte englezeşti” sau „englezeşte cu cuvinte româneşti”. Adulţii, bilingvi ei înşişi într-o măsură mai mare sau mai mică, au tendinţa de a insera tot mai multe cuvinte din engleză când vorbesc limba română sub presiunea mediului predominant englez. Iniţial aceste cuvinte aparţin realităţii noi în care trăiesc şi pentru care deseori limba română nu are echivalente acceptabile, dar încetul cu încetul, pe neobservate sfera se lărgeşte şi tinde să înlocuiască şi cuvinte uzuale. Se ajunge la un discurs hibrid, iar unii observă, pe bună dreptate, că nici engleză nu vorbesc cum trebuie, şi au uitat şi limba română. Ţinta care trebuie urmărită atât pentru copil cât şi pentru adult este aceea de a obţine un bilingvism „aditiv”, în care o limbă să se adauge celeilalte şi să se dezvolte una cu ajutorul celeilalte şi nu un bilingvism „subtractiv” în care o limbă să o înlocuiască pe cealaltă. (v. Lambert, 1969, 1984).
Responsabilitatea păstrării limbii române de o cât mai mare acurateţe în comunicarea familială revine în mare măsură adultului care nu de puţine ori va avea nevoie de multă răbdare, abilitate şi înţelegere (a diverselor etape de maturare a copilului) pentru a-şi atinge scopul. Copilul va păstra regulile atâta vreme cât adultul (spre care priveşte) le păstrează. Mai devreme sau mai târziu, indiferent de cât de greu a fost uneori drumul, copilul va ajunge să fie recunoscător pentru efortul acesta.
- consistent şi diversificat:
Pentru a obţine un bilingvism echilibrat (în care ambele limbi se dezvoltă la fel de mult) timpul petrecut în prezenţa vorbitorilor de cele două limbi ar trebui să fie aproximativ egal, fie că este zilnic, fie că este compact câte o perioadă. Se pare că un input mai mic de 20% este insuficient pentru o dezvoltare bilingvă echilibrată, copilul va achiziţiona anumite cunoştinţe, dar limba respectivă va rămâne pasivă, fără a putea fi folosită fluent în diverse situaţii comunicative. Cel mai adesea, copilul înţelege, dar nu poate răspunde în limba respectivă.
Este de asemenea de dorit implicarea copilului în diverse activităţi casnice şi sociale (aproape toate fiind în mod natural însoţite de limbaj) în care va întâlni diverse aspecte şi funcţii ale limbii. La început, pe de o parte, micile conversaţii despre sine, casă, mediu, persoane, obiecte, activităţi etc., pe de altă parte jocuri, poezii, cântece (în ambele limbi) vor conduce la învăţarea plăcută şi „pe nesesizate” a celor două limbi, dar şi a unei „competenţe comunicative” prin care copilul ţine cont de interlocutor şi de situaţia în care se află. Învăţarea scrisului şi cititului în ambele limbi vor deschide apoi alte posibilităţi de dezvoltare ale celor două limbi şi acces la diversele registre ale limbilor (literar, ştiinţific, economic, etc.).
- contextualizat şi marcat afectiv:
Presupune implicarea copilului nu numai în viaţa familiei, dar şi în cea a comunităţii (de limbă română sau engleză) de cât mai curând; vacanţe, sărbători petrecute în comunitatea românească sau în România sunt prilejuri şi stimulente în învăţarea şi păstrarea limbii române.
Multă vreme memoria şi colaborarea copilului în îndeplinirea unor sarcini ţin de experienţa lui afectivă în raport cu acel lucru. Atenţia, recompensa adultului sunt deosebit de importante pentru copil, iar efortul de a le obţine este deseori considerabil. Orice reuşită în comunicarea cu adultul îl va motiva să meargă mai departe în obţinerea constantă a acestei plăceri. Iar suportul şi exigenţele adultului trebuie să-l reconforteze şi să-l stimuleze pe copil în continuare. Activităţile, evenimentele care au produs bucurie, plăcere copilului sau au legătură cu anumite persoane dragi îl vor face să îndrăgească şi să accepte întregul context care le înconjoară şi de multe ori suportul este chiar limba folosită. În plus, pe termen lung, limba maternă va oferi copilului o legătură emoţională specială cu o cultură, cu un spaţiu spiritual pe care-l va putea investiga mai târziu.
Limba maternă şi ce se transmite prin ea vor rămâne rădăcinile afective din care vor creşte identitatea şi personalitatea copilului şi vor rămâne moşteniri inegalabile, dar depinde de îngrijirea de fiecare zi dacă rezultatul va fi o plantă firavă sau un copac roditor.
Referinţe
De Hower, A., (1995), Bilingual language acquisition, în P. Fletcher, B. MacWhinney, (1995), The handbook of child language, London, Blackwell
Fantini, A.E, (1976), Language acquisition of a bilingual child. A sociolinguistic perspective, Vermont, The Experiment press Brattleboro
Grammont, M., (1902), Observations sur le langage des enfants, în Melanges linguisitques A. Meillet, pp. 61-82
Lambert, W.E. (1969), Psychological studies of the interdependencies of the bilingual’s two languages in J. Puhvel (ed.), Substance and Structure of Language, Los Angeles, University of California Press
Lambert, W. E., (1984), After word: The nature and significance of bilingualism în Jane Merill, Bringing Up Baby Bilingual, New York, 267-281
Jane Merill (1984), Bringing Up Baby Bilingual, New York
Slama-Cazacu, T., (1957), Relaţiile dintre gândire şi limbaj în ontogeneză, Bucureşti, Editura Academiei
Slama-Cazacu, T., (1961), Dialogul la copii, Bucureşti, Editura Academiei
Comments
Post a Comment