Îmi pare un lucru cu adevărat anevoios să scrii despre artiştii contemporani, mai ales despre cei pe care ai avut ocazia să-i întâlneşti, fie şi numai în treacăt, când orice cuvânt aşternut pe hârtie devine o piatră de încercare pentru îndrăzneţ. Ai putea greşi la fiecare idee, ai putea supăra cu fiecare gând sau pur şi simplu ai putea să nu înţelegi nimic şi să ţi se pună în faţă, fără şovăire, această limitare.
Nici faptul că vrei să scrii frumos, laudativ nu este de fiecare dată o bună circumstanţă atenuantă, mai cu seamă la artiştii care merită din plin aprecierea. La ce-ai mai spune şi tu a n-a oară evidenţa?
Totul se complică iremediabil când se mai ridică şi întrebarea pentru cine scrii: pentru artist, pentru tine, pentru ceilalţi? O faci, în ultimă analiză, în proporţii diferite pentru fiecare, dar probabil singurul căruia îi va plăcea rezultatul vei fi tu însuţi sau nici măcar tu.
Cu toate aceste riscuri, sau poate tocmai din cauza lor, uneori această aventură devine irezistibilă, obsesivă prin primejdia ei. Şi cum ai putea simţi altfel când este vorba despre un om, un artist despre care toţi din jur vorbesc cu evlavie, aproape că-i pronunţă numele în şoaptă, spre care se uită cu toţii ca la un simbol al artei româneşti sau poate mai corect al profund-ului românesc în diaspora română din Canada? Şi cum să nu-ţi tremure mâna la scris când el însuşi, sculptor fiind, are harul scrisului, scriind exemplare „Note de carieră” autoreflexive şi contemplative pe de o parte, obiective şi istorice, pe de alta, şi o remarcabilă carte autobiografică?
Totuşi cred că e imposibil să nu scrii despre Nicăpetre după ce ai ajuns oricât de puţin în vecinătatea lui şi nu ştiu dacă acesta este norocul sau nenorocul lui. Mi-e greu şi drag să scriu despre el şi cu toate că nimic nu-mi îngăduie această familiaritate îmi pare că orice mărturisire îmi este cu putinţă ca în faţa unui vechi prieten, ca despre un vechi prieten, singura regulă, fără de care nu se poate, fiind sinceritatea.
Poate nu întâmplător prima sculptură a lui Nicăpetre pe care am văzut-o „pe viu” a fost bustul lui Mihai Eminescu de la Câmpul Românesc din Hamilton. Şi dacă n-aş fi ştiut nimic despre Eminescu, privind sculptura aş fi spus că este Poetul. Marmoreean şi oniric, îmi părea că se naşte din piatră întocmai ca universul din haos, ca versul din limbă. Mi-am dat seama atunci că în faţa mea nu stătea reprezentarea corectă, semeaţă, grandioasă a netăgăduitului şi mistificatului poet naţional, ci altceva, poate ideea de Eminescu: imaculat şi vulnerbil în aceeaşi măsură, pătimaş şi resemnat, filosof şi nechibzuit, contemplativ şi răzvrătit, „nemuritor şi rece”.
Am citit mai apoi mărturisirea autorului potrivit căreia ar fi sculptat „iubirea şi mai ales nevoia de Eminescu”, deci mult mai mult decât îmi trecuse mie prin minte. Dar ce să însemne acest lucru? Faptul că nu mai putem gândi poezia fără el, că însăşi limba pe care o vorbim i se datorează nebănuit de mult, că este reperul conştiinţei noastre naţionale? Artificial şi abstract.
Îmi amintesc cum într-unul din anii în care lucram la proaspăt reînfiinţatul Radio Timişoara, pe 15 ianuarie la secţia culturală una dintre doamnele redactor servea sandvişuri, părjituri şi suc. Ne îmbulzim cu toţii şi la un moment dat întreb totuşi ce serbăm. Doamna îmi răspunde cu naturaleţe: „pe Eminescu”. N-am mai putut înghiţi nimic şi, în impulsivitatea mea tinerească, gestul doamnei mi s-a părut ostentativ. Numai că, după puţină chibzuinţă, mi-am dat seama că aşa se aniversează cei care îţi sunt dragi, că pentru ea (şi în acel moment pentru noi toţi) Poetul devenise o realitate imediată pe care avea nevoie să o împărtăşească.
Poate tocmai această nevoie simplă a sculptat-o Nicăpetre.
Dar nu numai atât. Căci a pus în chipul Poetului frumuseţea şi armonia sculpturilor antice şi nelinştea şi indeterminatul modern, marcând astfel dualitatea zbaterii umane între chemarea iubirii terestre şi a celei abisale pe care sensibilitatea şi geniul Poetului a transformat-o în drama lui personală trăind-o până la nebunie, dar sublimând-o mai întâi în inegalabila-i creaţie.
Și nu mai ştii ce să admiri, faptul că-l poţi (re-)găsi astfel pe Eminescu sau harul Sculptorului care a ştiut să ţi-l arate astfel. Mai bine ambele îngemănate, pentru că în mod sigur Sculptorul s-a cufundat în Poezie, iar Poetul a luat Formă din rezonanţa versului în sufletul celui dintâi. Şi cred că simbioza merge până mai departe, până la suferinţa şi solitudinea Artistului, până la empatia unor vieţi zbuciumate, chinuite, dar înnobilate de Creaţie.
Acea inevitabilă singurătate a Artistului am simţit-o atunci când am intrat în atelierul lui Nicăpetre, deşi m-a inundat parfumul lemnului, iar privirea a fost repede atrasă de sculpturile, studiile, uneltele, fotografiile din jur. Părea aproape indecent să intri în intimitatea locului de creaţie, să admiri, să priveşti cercetător, să atingi chiar lucrările, să vezi încercările, fisurile, să iscodeşti ce se ascunde în spatele fiecărui lucru, ce idei, ce gânduri, ce iubiri, ce suferinţi.
Şi ca emoţia să fie deplină te aştepţi ca în orice moment să apară Maestrul, să te surprindă cum ignorant te învârţi prin viaţa lui.
Anticipez temător momentul strângerii mâinii, al întâlnirii cu mâna de care ascultă lemnul, piatra, marmura. Mi-o imaginez mare. Când evenimentul se produce temerile mele se dovedesc îndreptăţite, mai ales când amuzat (şi delicat, cunoscându-mi parcă gândul) Maestrul remarcă micimea mâinii mele. Într-adevăr mâna mea e mică, dar a lui e Mare.
Dacă aş putea vedea mişcarea materiei, aş simţi cu siguraţă cum lemnul sculpturilor se retrage încercând să se protejeze de atingerea profană a palmelor mele. Eu, asemeni lui Toma, am nevoie să pun mâna, să simt tăietura, şlefuirea. Aş vrea să pot vedea cum aceeaşi materie se supune însă voinţei Maestrului, cum prinde viaţă, cum capătă un sens.
Mă mai învârt o vreme prin atelier şi ajung la (semi-)docta concluzie că se simte puternic influenţa lui Brâncuşi în lucrările lui (ca şi cum s-ar mai putea sculpta în ziua de astăzi fără să-l fi studiat pe Brâncuşi, ca şi cum ar fi puţin lucru să-i fii chiar urmaş). Numai că, după o vreme, sculpturile lui Nicăpetre încep să se perinde prin memoria mea încercând să-şi facă dreptate (dar nu răzbunător, doar Maestrul însuşi îl preţuieşte pe Brâncuşi şi, în plus, s-a mai întâlnit cu nenumăraţi ignoranţi). S-au aşezat pur şi simplu pe retină în speranţa c-aş putea să văd în cele din urmă. Şi diferenţa îmi apare la un moment dat ca fiind fundamentală, înrădăcinată în mesajul primar, în filosofia din spatele operei. Astfel încât formele, tehnicile pot fi similare sau împrumutate, mesajul e însă altul, iar pentru mine povestea este întotdeauna cea mai importantă.
Sculptura lui Brâncuşi, pentru mine, se desfăşoară în sfera potenţialului, a devenirii necunoscute, sculptura lui Nicăpetre îmi pare că aparţine împlinirii. Începutul lumii, Primul strigăt pot deveni orice, Sămânţa lui Nicăpetre nu cade la întâmplare, ci pe pământ bun şi Înmugureşte. Brâncuşi le-a dat forma perfectă Măiastrelor sale, Nicăpetre, dacă ar sculpta păsări, le-ar învăţa şi să zboare. Se despart astfel, cred, două filosofii necesare în cultura noastră: cea a esenţelor şi cea a rosturilor.
I-a fost greu atunci lui Brâncuşi să fie el însuşi, îi e de asemenea greu astăzi lui Nicăpetre să se păstreze astfel. Că doar, cu excepţia artizanilor de Curte, lumea n-a fost niciodată prielnică artiştilor. Dar vine întodeauna mântuirea pentru cei care nu s-au plecat idolilor, pentru cei care şi-au păstrat cu sacrificii credinţa.
Trebuie să fie un nebănuit prea-plin interior din care să se nască fiecare operă, iar revărsarea de sine e neînţeleasa Fericire a Artistului. Această generozitate fără seamăn îl face pe Artist să fie ceea ce este şi e la fel veacuri de-a rândul. Asta-i uneşte şi pe Eminescu, pe Brâncuşi, pe Nicăpetre, iar nouă celorlalţi nu ne rămâne decât să celebrăm „iubirea şi mai ales nevoia” de ei.
Comments
Post a Comment