Lăcrămioare

Îmi pare un lucru cu adevărat anevoios să scrii despre artiştii contemporani, mai ales despre cei pe care ai avut ocazia să-i întâlneşti, fie şi numai în treacăt, când orice cuvânt aşternut pe hârtie devine o piatră de încercare pentru îndrăzneţ. Ai putea greşi la fiecare idee, ai putea supăra cu fiecare gând sau pur şi simplu ai putea să nu înţelegi nimic şi să ţi se pună în faţă, fără şovăire, această limitare. Nici faptul că vrei să scrii frumos, laudativ nu este de fiecare dată o bună circumstanţă atenuantă, mai cu seamă la artiştii care merită din plin aprecierea. La ce-ai mai spune şi tu a n-a oară evidenţa? Totul se complică iremediabil când se mai ridică şi întrebarea pentru cine scrii: pentru artist, pentru tine, pentru ceilalţi? O faci, în ultimă analiză, în proporţii diferite pentru fiecare, dar probabil singurul căruia îi va plăcea rezultatul vei fi tu însuţi sau nici măcar tu. Cu toate aceste riscuri, sau poate tocmai din cauza lor, uneori această aventură devin...

Asemănător contemplaţiei sau visului, vacanţa îmi pare o stare de libertate şi îndrăzneală, total necanonică, în care limitele comportamentale sunt împinse mult spre periferia zonelor acceptabile. Şi nu mă gândesc neapărat la extreme ca, de pildă, exotice evadări carnavaleşti la Rio sau Veneţia sau la tăcute pelerinaje însingurate, ci pur şi simplu la descătuşarea interioară de obligaţiile de fiecare zi.  Mă gândesc la momentul în care feţele se destind, respiraţia devine mai profundă, în care apar subit în câmpul vizual cerul, soarele, copacii, apa, muntele, nisipul, uneori oamenii, în care vremea cântărită şi automatizată se scufundă şi emerg nostalgiile subconştiente pentru linişte, somn, călătorie, explorare, muzică, dans, cărţi, familie, prieteni. Mă gândesc la acea dimineaţă leneşă în care-ţi spui: „Astăzi nu trebui să...”, „Astăzi pot să...” şi parcă mai înfloresc câteva vise fără să mai ştii dacă în timpul somnului sau al veghii. Mă gândesc la plimbările alene,...

Prima amintire despre mama mea este de pe la un an şi ceva când mă plimba printr-un parc înflorit şi parcă-mi vorbea despre flori şi frunze şi despre cerul albastru pe care-l vedeam când mă dădeam pe spate în cărucior să o văd, să mă asigur că e acolo, că glasul acela vine cu adevărat de la o fiinţă umană şi nu de la un înger cum aş fi putut crede după căldura şi dragostea-i. O revăd apoi muncind de dimineaţa până seara, fără odihnă şi fără să se plângă, muncind pentru noi toţi, fără răsplată şi fără să aştepte măcar ceva în schimb. O văd îmbătrânind, lăcrimând de tristeţe, de dorul meu. Şi cum aş putea să-i mai mulţumesc, să o mai bucur, să-i spun că o iubesc când n-am făcut-o toată viaţa?   Fiinţe ceremoniale, avem extraordinara capacitate şi bucurie de a ne înfrumuseţa viaţa cu sărbători, de a celebra momentele semnificative din viaţa noastră sau persoanele dragi din preajma noastră. Se rupe atunci firavul lujer al monotonei noastre existenţe şi la capăt înfloreşte nebănuit o ...

1. Multe familii tinere în România ezită şi amână să aibă copii din cauza nesiguranţei zilei de mâine, din cauza dificultăţilor materiale, sau a angajării în programe de lucru prelungite în vederea unei cariere profesionale stabile şi care, cel puţin teoretic, ar trebui să ofere un anumit confort creşterii şi educării copiilor, numai că nu se mai găseşte timp pentru ei. Nu de puţine ori se aud afirmaţii, de genul: „Noi ne-am dori foarte mult un copil, dar ce am putea să-i oferim?” Presiunea societăţii de consum face mai preţioasă obiectele decât afecţiunea şi mulţi părinţi îşi măsoară iubirea în lucrurile cumpărate. În aceeaşi măsură este adevărat că pregătirea pentru sistemul social şi profesional concurenţial în care vor trăi copiii de astăzi, nu se mai poate face fără investiţii materiale din partea părinţilor, în condiţiile dificile în care se află şcoala şi societatea românească actuală. Astfel un motiv important de emigrare pentru mulţi români îl reprezintă viitorul copiilor lo...

Cu siguranţă lucrurile care se întâmplă sau care nu se întâmplă au explicaţiile lor uneori simple, alteori de nepătruns. Instinctiv ceva nesupus, necontrolat din mine se revoltă precipitat în faţa destinului, negăsind în fapt raţiuni suficient de nobile şi profunde de A FI, căutând eroic spre înfruntări istorice. Numai că istoria se scrie continuu şi atât de la fel. Acum 4500 de ani egiptenii conservau pentru eternitate VIAŢA. Ridicau imense, perfecte forme protectoare şi adunau după prestabilite legi toate lucrurile dragi, utile şi prețioase care să-i însoţească dincolo. Aproape neschimbate după atâta vreme, mesajele lor uimesc aparent, dar sunt ușor înţelese ca aspiraţii universale şi imemoriale spre viaţă eternă şi iubire. Femeile de atunci se voiau ca şi astăzi frumoase, se împodobeau cu coliere şi brăţări, purtau rochii din materiale fine şi-şi accentuau formele ochilor, principala poartă spre suflet. Sculptate în alabastru, calcar sau metal, formele lor perfecte, zâmbetul lor...

Trei seri de martie în 1992, în preajma aniversării lui Mircea Eliade, în atelierul sculptorului Ion Marcu din Timişoara, în mijlocul unui grup de tineri, s-a aflat domnul Mircea Handoca, cel care cu asiduitate a restituit cititorilor români cele mai multe lucrări ale lui Mircea Eliade. A povestit atunci despre generaţia interbelică spre care ne îndreptam privirile şi speranţele de a găsi răspunsuri pentru criza de identitate şi de modele pe care o simţeam după 1989. Am selectat,  nu fără dificultate, câteva fragmente din mărturisirile de atunci, multe inedite şi acum, referitoare la personalitatea lui Mircea Eliade, a celor din preajma (în sensul larg al cuvîntului) sa, actualizând, prin evocare şi implicita comparaţie pe care o provoacă, o generaţie încă prea puţin cunoscută. „Eu am studiat opera lui Mircea Eliade fără nici o perspectivă, făceam meditaţii cu copiii  când din banii de salariu nu puteam să pun deoparte; o prefaţă şi un articol erau plătite infim, 100-150 ...

„Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, E ca în minte să te am Şi-ncet să mi te-apropii.” Şi dacă am uita într-o iarnă sub zăpezi chipul deja ca o emblemă al tânărului Eminescu, ar troieni peste noi cu poezie, cu rime dulci şi ritmuri perfecte. Ar creşte plopi unduioşi şi însinguraţi în singurătatea fiecăruia dintre noi şi ne-ar bântui dureroase melancolii. S-ar veşteji iarba sub picioarele noastre, iar codrii s-ar zbuciuma în tânguiri de jale, s-ar mistui în războaie de ramuri şi n-ar mai găzdui trecutele copilării. Şi dacă am uita surâsul lui trist, ar vui prin aer sonete, glosse, testamente, s-ar rostogoli-n vârtejuri pamflete, scrisori. Ar curge istoria monoton, ar flecări gânditorii cu înţelepţii, poeţii ar dormi. „Şi dacă stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându-mi gândul.” Şi dacă am uita privirea lui înnegurată şi arzătoare, ar plânge peste noi metafore şi versuri, ar izvorî poeme. Ar năvăli peste noi reveriile noc...