Trei seri de martie în 1992, în preajma aniversării lui Mircea Eliade, în atelierul sculptorului Ion Marcu din Timişoara, în mijlocul unui grup de tineri, s-a aflat domnul Mircea Handoca, cel care cu asiduitate a restituit cititorilor români cele mai multe lucrări ale lui Mircea Eliade. A povestit atunci despre generaţia interbelică spre care ne îndreptam privirile şi speranţele de a găsi răspunsuri pentru criza de identitate şi de modele pe care o simţeam după 1989. Am selectat, nu fără dificultate, câteva fragmente din mărturisirile de atunci, multe inedite şi acum, referitoare la personalitatea lui Mircea Eliade, a celor din preajma (în sensul larg al cuvîntului) sa, actualizând, prin evocare şi implicita comparaţie pe care o provoacă, o generaţie încă prea puţin cunoscută.
„Eu am studiat opera lui Mircea Eliade fără nici o perspectivă, făceam meditaţii cu copiii când din banii de salariu nu puteam să pun deoparte; o prefaţă şi un articol erau plătite infim, 100-150 de lei. Tot ceea ce luam la meditaţii din articole băgam în dactilografierea textelor mele. Ceilalţi ziceau că sunt nebun. În '81 mi-a dat voie Eliade să îi cercetez arhiva din ţară, am descoperit Romanul adolescentului miop, articole, scrisori. Cel mai mare era enuziasmul lui Noica: <<Copiază, du-te şi caută nişte elevi, studenţi să copieze>>. Şi am făcut-o fără nici o perspectivă.
Ştiţi cum am ajuns de fapt la arhiva lui Eliade? În 1981, Eliade o convinge pe sora sa, Corina Alexandrescu, să îmi permită să îi ceretez arhiva. La acest lucru a contribuit şi Noica ce era prietenul lui. Între timp apăruse cartea mea despre Eliade, prima carte în româneşte, Bibliografia. Noica i-a zis: <<Uite, dragă Mircea, această carte înseamnă mult..., hai, dă-i lui Handoca permisiunea să cerceteze arhiva ta.>> Şi în decembrie '81 am coborât în subsolul locuinţei doamnei Corina Alexandrescu unde se aflau trei lăzi uriaşe de campanie, cred mai mari decât dimensiunea unei mese, eu împreună cu Noica şi sub supravegherea doamnei Alexandrescu. Aşa că nu vă descurajaţi. Sunt convins că generaţia voastră va da oameni mari, n-a prins încă aripi, nu e cunoscută, nu-i de notorietate încă. Sigur că pentru generaţia lui Eliade au existat alte condiţii, dar Eliade n-avea bani de piaţă în fiecare săptămână.
Da-ţi-mi voie să vă citesc câteva scrisori ale lui Eliade din '38-'39 despre condiţiile de viaţă. În '39 Eliade era cunoscut în Australia, în America, în Europa, la 32 de ani avea şase cărţi de eseuri, tratatul de yoga, Alchimia asiatică, Alchimia babiloniană, celebru prin Maytrei, apăruse Huliganii, apăruseră Întoarcerea din rai, India, era deci de notorietate publică. Eliade era un nume. În 1939 pregătea revista "Zamolxis", iată ce îi scria lui Cezar Petrescu, pe atunci conducătorul unui ziar „România” şi al unei reviste, despre hărţuirea lui din 1939:
<<..., cinci descinderi şi percheziţii, jandarmi pe stradă, sergent la poartă, soţia şi copilul nostru nu mai au somn, de cinci zile de când au venit să mă ridice, fără mandat, fireşte, eu sunt fugărit ca un vânat de lux, din casă în casă, din gară în gară, din oraş în oraş; am de lucru ca să-mi pot plăti chiria şi nu pot lucra, m-am angajat să editez în limba franceză o revistă de studii religioase „Zalmoxis” şi am primit de două luni şase studii de la savanţi străini. Nu pot tipări revista pentru că nu mai găsesc fonduri şi mai ales pentru că sunt urmărit ca un câine. Nu mă gândesc la mine, dar mă gîndesc la ţara noastră pe care am angajat-o ca un prost la College de France, la Academia Italiană, la Universitatea din Bruxelles; toţi savanţii aceştia mi-au trimis studii importante pe care le-am arătat lui Rosetti, lui Rădulescu Motru. Eu nu mai pot să tipăresc „Zamolxis”. Te rog să mă crezi, nu mă plâng, vreau numai să-ţi aduc la cunoştinţă unele amănunte care te vor interesa mai ales în calitatea dumitale de redactor al „României”.>>
sau:
<<Iubite domnule Cezar Petrescu,
Aş fi fost fericit să nu-ţi trimit scrisoarea de faţă, am şovăit săptămâni de-a rîndul, dar greutăţile în care mă zbat, mă silesc să renunţ şi la ultima decenţă pe care mi-o hotărâsem. Nu bănuieşti sila pe care e silit să o înghită zilnic un scriitor nevoit să facă zi şi noapte traduceri pe care le semnează alţii. [M.H. După ce a ieşit din lagărul de la Miercurea Ciuc, după ce publicase Nuntă în cer.] La sărăcia mea definitivă se adaugă poliţele semnate ca să poată să apară „Zalmoxis”, numai ca să nu ne facem ţara de râs şi de a oferi colaboratorilor străini manuscrisele primite. Sunt la capătul puterilor. Am scris vreo cinci articole la „România literară”, dar până azi nu am primit onorariul, n-am cerut niciodată onorarii dacă ele nu mi s-au dat şi dacă aceasta sunt silit s-o fac şi îndrăznesc pentru că ştiu că şi dumneata ai cunoscut aspectele sărăciei, deznădejdii ultime, ale unui scriitor nevoit să-şi vândă cu bucata biblioteca. Dacă m-aş şti vinovat de cel mai mic lucru în afară de crâncena mea onestitate, aş aştepta sfârşitul hotărât de Dumnezeu, dar repet este peste putinţă să-mi descopăr vreo vină. Şi atunci mă întreb cui foloseşte lenta mea pieire.>>
Nu-ţi vine să crezi! Astea sunt documente, nu sunt invenţii, să ştiţi.
După aceea la Paris, fata nevestei lui, Giza, confecţiona pălării; el scria articole, dar bani mai mulţi câştiga ea confecţionând pălării. Până în '56 nu a avut un salariu lunar.
În momentul în care ai încredere în tine şi în ce realizezi este imposibil să nu faci ceva. Ne lipseşte orientarea culturală pentru că a fost viaţa asta nenorocită, nu s-a făcut istoria literaturii universale, istoria picturii, istoria filosofiei, s-a învăţat numai filosofia marxistă, nu s-au făcut ore de logică, dar cine te împiedică? Şi singur poţi să faci ceva. Are o pagină Eliade, undeva în Memorii, în care relatează felul cum împreună cu Zaharia Stancu a văzut un orăşel de provincie şi poeţii locali au început să se plîngă, <<viaţa pe care o trăim noi, la luminile chioare ale felinarelor, noroiul în oraşul ăsta de provincie...>> şi Eliade a retezat brusc: <<dar crezi că în Rusia secolului trecut existau condiţii mai bune decât la voi, totuşi la ei a existat şi Dostoievski, a existat şi Tolstoi, însă ei aveau mai mult talent decât aveţi voi.>> Pe urmă, notează Eliade: << poate am fost prea brusc, prea violent în expresia pe care am folosit-o, însă se pierdeau şi s-au pierdut o mulţime de oameni.>>
În anii '50 erau vremuri foarte grele, dintr-un colectiv de douăzeci, cinci erau securişti, era o permanentă suspiciune. Sergiu Al. George, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Constantin Noica au făcut închisoare între cinci şi şase ani pentru că au citit Noaptea de sânziene de Eliade şi în timp ce Noica era la închisoare, Eliade înfuriat, a scris câteva scrisori unor prieteni, mari matematicieni, filosofi şi au vrut să scoată o revistă, titlul care credeţi că era? „Constantin Noica”. Revista n-a mai apărut, Noica a ieşit din puşcărie şi toate s-au rezolvat până la urmă.
Cioran s-a mulţumit şi el cu foarte puţin şi nu e poză că a renunţat la premii, deşi toată viaţa nu a avut un salariu lunar. Asta este cumplit, să ştii că se termină luna şi nu îţi vine o sumă de bani în casă. S-a complăcut în situaţia asta: student timp de patruzeci de ani. Oricând ar fi găsit câte ceva, consilier la o editură...; însuşi Eliade a renunţat până în '56 la a-şi găsi un post, a fost câteva luni funcţionar la ONU, însă în momentul în care ai o slujbă eşti pierdut pentru creaţie.
Noica a fost un sacrificat. El stătea la Păltiniş într-o cameră care reprezintă un sfert din această încăpere, nu avea masă pentru că nu încăpea o masă, scria pe o scândură. Pe Noica l-am cunoscut printr-o scrisoare în care îl rugam să-mi vorbească despre tinereţea lui Eliade şi m-am trezit cu el acasă, s-a împrietenit cu mine. Nu era pretenţios, îi făceam două ouă amărîte când nevastă-mea nu era acasă şi în fiecare an pe 4 ianuarie, Cezar Baltag cu soţia, eu cu soţia şi Noica singur era al nostru de dimineaţa până seara, ne spunea ce-i trecea prin cap, îl imprimam... În ultimii ani '84, '85 ne-a invitat la Păltiniş.
În 1985 Eliade şi-a propus să-l ajute pe Noica să editeze opera lui Blaga în limba franceză. Noica a făcut o selecţie din opera filosofică a lui Blaga, a tradus cu ajutorul câtorva persoane această operă; n-a ţinut seama de câtă energie, de cât timp, de câţi bani investea. Apoi a mers la editorul de la Gallimard la Paris, i-a dat textul cu ajutorul lui Eliade, dar iată că au trecut şapte ani [n.n. în 1992] şi tot n-a apărut nici în franceză, nici în spaniolă, nici în germană. Dar prin câte forme au trecut cele 600 de pagini! Editorului nu i-a plăcut franceza făcută în România, şi alţi franţuji de acolo au făcut o altă traducere şi tot Noica s-a dus cu căciula mână la toţi românii din exil de au dat câte o sumă. A mai trecut un an, iar editorul spune că e mult 600 de pagini, astfel Noica cu scrisul lui mărunt, în loc să scrie două opere originale, face acest lucru pentru Blaga; prescurtarea textului, ia fiecare frază, fiecare capitol. Nu vă mai spun, din nou dactilografiat cu zeci de mii de lei, din nou corespondenţă cu editorul. Apoi s-a prăpădit şi nimeni nu s-a mai ocupat. A apărut ceva în Elveţia, dar nu textul autorizat de Noica.
Eliade cunoştea opera lui Blaga. Şi nu numai că o cunoştea, dar spunea că exista o singură şansă pentru ca cultura română să fie cunoscută în lume, traducerea operei lui Blaga, dar nu acum, ci în 1930-1940, mai târziu se învecheşte şi nu va mai însemna acelaşi lucru pentru că or să apară alţi filosofi. În orice caz, s-a străduit alături de Noica să apară antologia aceasta, dar nu s-a făcut nimic. Revenea mereu în vorba lui Noica sintagma „neam fără noroc, asta suntem noi”. Şi cred că avea dreptate, întotdeauna s-a întâmplat ceva şi nu ne-a reuşit.”
* Selecţia şi redactarea s-au făcut după casete înregistrate, asumîndu-ne riscul tuturor imperfecţiunilor inerente transpunerii în scris a povestirii orale.
Comments
Post a Comment