Lăcrămioare

Decupez neîndemânatic o pagină, o simplă instanță de viață și uitându-mă la ea așa, singură, izolată de confuzia unei existențe liniare, îmi pare ireală și nu știu dacă îmi văd propriul chip în ea sau fantasma imaginarului meu temporal. Jocul de-a numerele n-a fost niciodată punctul meu forte, iscodirea simbolică din jurul cifrelor rămâne însă o fascinație greu de rezistat. Mă împotmolesc sistematic în fața pragurilor convenționale. Naiv, 9 a devenit semnul unui miraculos noroc sau ultimul bastion de confort înaintea unei prăpăstii greu de trecut. Sub acest semn superstițios s-a scurs 49. Înainte de… Ce mă speria atât de tare? Faptul că am împlinit atât de puțin până atunci sau că a mai rămas (tot mai) puțin timp pentru împlinit? Faptul că nu știam cum am ajuns aici sau că nu știam încotro să mă îndrept de acum încolo? Mă aflam oare în fața unui simplu număr sau al unui întreg concept? Îmbătrânesc așa pur și simplu? E oare doar acest corp și așa fragil care trece sau și imater...

“Am fost la Runc. Am vrut să beau apă din izvoarele copilăriei mele: de la Sleamăn și de la moara lui Vasiliuc. Au secat. Ce semn e acesta?” se întreabă pãrintele Ioan Pintea în Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt (Editura Paralela 45, 2007, p. 198) deschizând o atrăgătoare si primejdioasă poartă spre căutări simbolice. Reîntoarcerea nu e niciodată una pitorească, detașată, nu e o aventură a curiozității, ci dimpotrivă e nevoia organică a memoriei de a se re-fixa în familiaritate, în cunoscut. Orice schimbare naște întrebări providențiale, devine, frizând superstiția, o problemă personală care trebuie să aibă un rost ascuns, un înțeles subtil. Amintirile curg nestăvilite stârnite de o cât de micã modificare în tabloul lăsat în urmă, rănite parcă de golul produs și încercând să se vindece prin re-memorare. În cazul lui Ioan Pintea găsesc că această mică notație e una din cheile de acces spre întreaga lume din jurnal, o lume intens populată cu admirabile personalități, mereu legate de ...

Sunt cărţi de care te îndrăgosteşti pur şi simplu, de la titlu sau chiar din momentul în care ai aflat că există. Şi ca în orice pasiune nu ştii de unde vine această necontrolată atracţie, această nestăpânită dorinţă de a devora fiecare cuvânt, de a pătrunde fiecare idee, nu ştii ce din tine e atât de însetat de a se cufunda în imaginarul celuilalt, dar ştii fără îndoială că e undeva un gol care trebuie umplut, o rană care trebuie vindecată, o întrebare care îşi aşteaptă răspunsul. Un astfel de înflăcărat orizont de aşteptare mi-a trezit şi mie cartea lui Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante (Polirom, Iaşi, 1997). Mereu în căutarea acestora, mi se părea de-a dreptul incredibil să primesc de-a gata, numai bună de aplicat, reţeta fericirii. Mă pregăteam pentru o întăritoare incursiune în experienţa şi viaţa autorului, aşteptam insolite mărturisiri şi încercări personale în urma cărora să ţin în palme fără echivoc un şirag de limpezi mărgăritare iluminatoare ...

„Nu există întâmplare, doar destin” (Sábato, apud 92) Mă bucur, ca de fiecare dată, de intensitatea trăirilor, elanurilor fiecărui început şi mă încântă fără excepţie acest dar excepţional al 'luării de la capăt', al noii şanse, al speranţei; legea ciclicităţii vieţii fiind probabil cea mai benefică lege a naturii interiorizată de om, transformată ritual în traseu spiritual, în antidot la nesfârşitul lanţ de erori şi poate mai ales în poartă spre noi încercări, spre forţarea limitelor. O astfel de recurentă provocare este cartea lui Christian Crăciun, Intrări în Labirint (Editura Fundaţiei Culturale LIBRA, Bucureşti, 2005), o carte ne-liniştitoare, imprevizibilă,  explorând condiţia intelectualului, a creatorului în orice vremi, o carte metaforă de o dezarmantă sinceritate şi genuină modestie. Labirintul e, cred, unul din cele mai grele încercări la care oamenii (eroii) s-au supus din vremi ancestrale, devenind în răstimp unul din simbolurile cele mai sofisticate...

Recâştigarea străzii, curajul de a ridica privirea din pământ, de a-l privi pe celălalt în ochi, bucuria de a fi împreună fără teamă şi suspiciune sunt fără îndoială „libertăţi” obţinute după decembrie 89, şi pare greu de crezut astăzi, după 20 de ani, că n-a fost mereu aşa. Oraşul a fost un trist bun comunist, fără a fi un bun comun, devenind încet un decor tot mai cenuşiu, lipsit de personalitate şi de viaţă, aşa că nu e de mirare că explozia revoltei anticomuniste a umplut străzile şi pieţele lui. Nu e de mirare că o bună parte din istoria imediat post-comunistă se petrece în spaţiul deschis al oraşului, în acest „afară” promiţător şi pur. Astfel cred, există în amintirea noastră, a fiecăruia, un loc (comun) în care ne-am „consumat” experienţele comunitare, în care ne-am împărtăşit (public) valorile noastre individuale, în care ne-am asumat angajamente civice, în care deveneam un glas, o prezenţă din/într‑o mulţime solidară unui crez. Există pentru fiecare dintre noi o Piaţ...

Mă învârt, ca de obicei înaintea urcării în avion, în jurul standului de cărți hotărâtă să îmi consum ultimii bani românești rămași și nu e prima oară când cumpăr o carte atrasă fiind de titlul ei întâi de toate: Scrisori către fiul meu (Humanitas, 2008). Și nu poate decât să mă încânte că autorul ei e Gabriel Liiceanu.  Mă despărțisem tragic, iremediabil de tatăl meu în urmă cu doar câteva zile și o asemenea întâlnire mi se părea de-a dreptul providențială, mângâietoare, ca o ultimă luminoasă compensație pentru tot ce a rămas netrăit între noi. Mă bucuram de găsirea acestei cărți ca de o dovadă atât de necesară în acel moment că nu se schimbase chiar totul în configurația afectivă a vieții mele, că în ciuda faptului că nu mai rămăsese nimic sau mai exact nimeni din vălul protector al copilăriei și adolescenței mele, mai aveam șansa refugiului din lumea punctuală a realităților zilnice în cea de dincolo de timp. Iar acesta părea ultimul dar al tatălui meu, care nu îmi refuzase...

Toamna e, probabil, singura melodramă pe care nu mă sfiesc să o admir, cu care empatizez chiar, fără să am un acut simț al ridicolului, la care plâng și mă înseninez, echilibrându-mă în ritmu-i firesc de tragic. Se zbate între limpezimea crudă, arzândă și mohoreala sură, pâcloasă, iar eu după ea între bucurie și doliu pentru a sfârși amândouă într-o monotonă, zgribulită așteptare. Sunt momente în care aș vrea să regăsesc profund atașamentul ființial cu anotimpul, cu vremea, cu natura, așa cum (poate idilizant) se spune despre oamenii de demult, doar că atâtea inhibiții septice își scot țepii protectori încât îmi dau seama că tot ce pot face este să mă lipesc estetic în peisaj, sperând simbioza. Pașii mei foșnesc toamna și port toată splendoarea ei pe tălpi. Îmi inundă pantofii, îmi spală gleznele și mă bucur când nu mai trebuie să merg (mersul se descoperă dintr-odată dans), când mă poartă vântul și pe mine și foșnetul, când nu trebuie să ajung nicăieri deși mi-ar plăcea să fiu aș...