Recâştigarea străzii, curajul de a ridica privirea din pământ, de a-l privi pe celălalt în ochi, bucuria de a fi împreună fără teamă şi suspiciune sunt fără îndoială „libertăţi” obţinute după decembrie 89, şi pare greu de crezut astăzi, după 20 de ani, că n-a fost mereu aşa. Oraşul a fost un trist bun comunist, fără a fi un bun comun, devenind încet un decor tot mai cenuşiu, lipsit de personalitate şi de viaţă, aşa că nu e de mirare că explozia revoltei anticomuniste a umplut străzile şi pieţele lui. Nu e de mirare că o bună parte din istoria imediat post-comunistă se petrece în spaţiul deschis al oraşului, în acest „afară” promiţător şi pur.
Astfel cred, există în amintirea noastră, a fiecăruia, un loc (comun) în care ne-am „consumat” experienţele comunitare, în care ne-am împărtăşit (public) valorile noastre individuale, în care ne-am asumat angajamente civice, în care deveneam un glas, o prezenţă din/într‑o mulţime solidară unui crez.
Există pentru fiecare dintre noi o Piaţa (a Operei, a Universităţii, a Sfatului, a Catedralei, a Unirii, a Libertăţii, a Victoriei s.a.) în care adunaţi laolaltă ne-am exprimat aderenţele, protestele sociale, politice, în care ne-am bucurat sau/şi am suferit împreună.
Construită după modele străvechi ca inimă a cetăţii, Piaţa Centrală este reprezentarea însăşi (originară) a democraţiei, este scena „teatrului” public, este simbolul, pre- şi con-textul implicării în viaţa obştei a fiecăruia dintre noi.
Unii au plătit cu viaţa această implicare însângerând dalele aceleiaşi Pieţe. Şi nici o ploaie, nici o zăpadă, nici o lacrimă nu pot şterge aceste urme din istoria ei nescrisă. Aşa cum nu pot şterge nici sângeriul drapelelelor „muncitoreşti” bulucite cu forţa la mascarada tragi-comică a adunărilor comuniste şi nici mai noile sângerări (a‑)morale de la unele din mitingurile post-revoluţionare.
Dar toate acestea sunt parte a destinului locului. Asemeni oamenilor, locurile au momentele lor de glorie şi de cădere, de importanţă şi uitare. Împletite cu destinele neamurilor dăinuiesc în vreme mărturisind sau doar în amintiri re-imaginând.
Pare de necrezut că s-au scurs deja atâţia ani de când o mână de enoriaşi reformaţi se aduna în jurul bisericii şi al pastorului ei în Piaţa Maria din Timişoara fără să bănuiască măcar unde va duce micul lor act de curaj, de solidaritate, de credinţă. Ce a urmat a fost uriaş, grandios, dincolo de imaginabil pentru oricine din acea vreme. Un oraş întreg incendiar, de o incredibilă forţă şi vitalitate, trezit nu se ştie cum la conştiinţa propriei puteri, radiind-o unei ţări întregi.
Şi cum nu de puţine ori detaliile ascunse împlinesc frumuseţea şi măreţia unui loc, tot aşa gloria unui neam stă şi în micile istorii anonime ale oamenilor ei. Nu se va vorbi despre femeile credincioase, trecute de vremea elanurilor eroice, care lăsând treburile casei s-au adunat în jurul pastorului lor, despre tânăra salvată în ultimul moment de prietena ei din faţa tancului, despre stupoarea şi groaza atâtora care au simţit gloaţele trecând printre ei, despre tânărul împuşcat salvat în ultimul moment de iubita lui care l-a somat cu toată disperarea pe doctorul de la spital să intervină, de îngrijorarea sfâşietoare a fetei ce îşi avea logodnicul în armată, de spaima şi lacrimile mamei care îşi ştia băiatul închis după ce nu cu multă vreme în urmă îşi pierduse bărbatul şi câte altele. Nu ştiu cât se va vorbi chiar despre cei care au murit sau câtă vreme se vor mai aprinde lumânări în locurile sfinţite de sângele lor. Cred însă cu toată tăria că nici o jertfă nu e în zadar, că nici o suferinţă nu rămâne nerăsplătită, nici o durere nemângâiată.
Nu ştiu cât se va ţine minte nici căldura nefirească şi seninul acelui mijloc de decembrie, liniştea încremenită de duminică dimineaţa în oraş când mulţime de lume parcă păşea pe vârfuri şi doar murmura, dezlănţuitul vuiet de seară al aceleiaşi mulţimi, huruitul tancurilor, şuierul gloanţelor. Chipul soldaţilor stingheri înşiraţi pe străzi, înlemniţi în mantouri lungi şi inconfortabile, strângându-şi ostentativ puştile în mâini. Determinarea de pe chipurile oamenilor, bucuria de a-şi recunoaşte cunoscuţii printre ei, groaza celor împrăştiaţi de tunuri de apă şi gloanţe, lăsându-i în urmă pe cei căzuţi de lângă ei, dârzenia de a reveni a unora, frica altora chiar în propriile case, deruta, îndoiala, speranţa...
Par toate fragmente dintr-un scenariu obişnuit al revoltei, al revoluţiei, al unui curs fără întoarcere. Iar preţul unei asemenea rupturi este întotdeauna foarte mare. Nimic şi nimeni nu rămâne neafectat într-un fel sau altul. Nefericit, cum parcă nu se poate altfel, excese şi erori, decizii contestabile şi oportunisme impurifică inevitabil actul oricât de brav al oricărei schimbări. Rămâne însă ceva unic, greu de prins în cuvinte al acelui moment de graţie al Timişorii care nu poate fi ruinat, distorsionat de nici o speculaţie a minţii de nici o interpretare politică sau de altă natură, momentul acela în care familii întregi au inundat străzile, pieţele într-un marş solidar împotriva unui rău visceral ce nu mai putea fi pur şi simplu tolerat. E acel moment în care un loc şi oamenii lui intră în legendă.
Şi sper ca pentru totdeauna oricare trecător sau pelerin oprit în Piaţa Operei, în faţa troiţei ce evocă această legendă, să întâlnească doar porumbei adunaţi în jurul statuii, a ceasului; copii alergând fericiţi şi zgomotoşi în jurul fântânii; clopotele bisericii anunţând ora exactă sau chemând la Sfânta Liturghie; bătrâni zăbovind osteniţi pe o bancă, tinere sporovăind în faţa unui magazin; îndrăgostiţi ieşind de la cinematograf; rondouri cu flori; lumea adunată în jurul tonetelor de îngheţată; zgomotul mărunt al paşilor; decoraţiile, colindele şi liniştea de Crăciun...
Comments
Post a Comment