Lăcrămioare

1. Multe familii tinere în România ezită şi amână să aibă copii din cauza nesiguranţei zilei de mâine, din cauza dificultăţilor materiale, sau a angajării în programe de lucru prelungite în vederea unei cariere profesionale stabile şi care, cel puţin teoretic, ar trebui să ofere un anumit confort creşterii şi educării copiilor, numai că nu se mai găseşte timp pentru ei. Nu de puţine ori se aud afirmaţii, de genul: „Noi ne-am dori foarte mult un copil, dar ce am putea să-i oferim?” Presiunea societăţii de consum face mai preţioasă obiectele decât afecţiunea şi mulţi părinţi îşi măsoară iubirea în lucrurile cumpărate. În aceeaşi măsură este adevărat că pregătirea pentru sistemul social şi profesional concurenţial în care vor trăi copiii de astăzi, nu se mai poate face fără investiţii materiale din partea părinţilor, în condiţiile dificile în care se află şcoala şi societatea românească actuală. Astfel un motiv important de emigrare pentru mulţi români îl reprezintă viitorul copiilor lo...

Cu siguranţă lucrurile care se întâmplă sau care nu se întâmplă au explicaţiile lor uneori simple, alteori de nepătruns. Instinctiv ceva nesupus, necontrolat din mine se revoltă precipitat în faţa destinului, negăsind în fapt raţiuni suficient de nobile şi profunde de A FI, căutând eroic spre înfruntări istorice. Numai că istoria se scrie continuu şi atât de la fel. Acum 4500 de ani egiptenii conservau pentru eternitate VIAŢA. Ridicau imense, perfecte forme protectoare şi adunau după prestabilite legi toate lucrurile dragi, utile şi prețioase care să-i însoţească dincolo. Aproape neschimbate după atâta vreme, mesajele lor uimesc aparent, dar sunt ușor înţelese ca aspiraţii universale şi imemoriale spre viaţă eternă şi iubire. Femeile de atunci se voiau ca şi astăzi frumoase, se împodobeau cu coliere şi brăţări, purtau rochii din materiale fine şi-şi accentuau formele ochilor, principala poartă spre suflet. Sculptate în alabastru, calcar sau metal, formele lor perfecte, zâmbetul lor...

Trei seri de martie în 1992, în preajma aniversării lui Mircea Eliade, în atelierul sculptorului Ion Marcu din Timişoara, în mijlocul unui grup de tineri, s-a aflat domnul Mircea Handoca, cel care cu asiduitate a restituit cititorilor români cele mai multe lucrări ale lui Mircea Eliade. A povestit atunci despre generaţia interbelică spre care ne îndreptam privirile şi speranţele de a găsi răspunsuri pentru criza de identitate şi de modele pe care o simţeam după 1989. Am selectat,  nu fără dificultate, câteva fragmente din mărturisirile de atunci, multe inedite şi acum, referitoare la personalitatea lui Mircea Eliade, a celor din preajma (în sensul larg al cuvîntului) sa, actualizând, prin evocare şi implicita comparaţie pe care o provoacă, o generaţie încă prea puţin cunoscută. „Eu am studiat opera lui Mircea Eliade fără nici o perspectivă, făceam meditaţii cu copiii  când din banii de salariu nu puteam să pun deoparte; o prefaţă şi un articol erau plătite infim, 100-150 ...

„Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, E ca în minte să te am Şi-ncet să mi te-apropii.” Şi dacă am uita într-o iarnă sub zăpezi chipul deja ca o emblemă al tânărului Eminescu, ar troieni peste noi cu poezie, cu rime dulci şi ritmuri perfecte. Ar creşte plopi unduioşi şi însinguraţi în singurătatea fiecăruia dintre noi şi ne-ar bântui dureroase melancolii. S-ar veşteji iarba sub picioarele noastre, iar codrii s-ar zbuciuma în tânguiri de jale, s-ar mistui în războaie de ramuri şi n-ar mai găzdui trecutele copilării. Şi dacă am uita surâsul lui trist, ar vui prin aer sonete, glosse, testamente, s-ar rostogoli-n vârtejuri pamflete, scrisori. Ar curge istoria monoton, ar flecări gânditorii cu înţelepţii, poeţii ar dormi. „Şi dacă stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându-mi gândul.” Şi dacă am uita privirea lui înnegurată şi arzătoare, ar plânge peste noi metafore şi versuri, ar izvorî poeme. Ar năvăli peste noi reveriile noc...

a apus Soarele a apus Luna se naşte Lumina” (Vasile Mitu, Sastra) A fost cândva o fetiţă care credea că toţi brazii din oraş sunt pomi de Crăciun pe care i-a lăsat Moşul să ştie pe unde să se întoarcă la anul; o fetiţă care se juca singură, de dimineaţa până în noapte fascinată sub pomul împodobit, inventând poveşti pentru păpuşile cuminţi. Nu ştia nimic despre Stea, despre Prunc, dar avea sufletul curat şi „erau steluţe în genele ei”*. A fost cândva un oraş între dealuri în care ningea de Crăciun peste tristeţile oamenilor cu fulgi albi, imenşi, mângâietori. Adunaţi în cercul sărbătorii, locuitorii cântau vechi cântece de dragoste pentru Fecioară şi Copilul ei Sfânt. Şi „ningea blând mâini de alabastru lucrau neobosite alba împărtăşanie cu vioara sub braţ cu gulerul ridicat sufletul zilei urca strada păşind agale sub blânda ninsoare.”** A fost cândva o ţară rotundă şi însângerată ca un măr pe care-l primesc colindătorii în seara de Ajun; o ţară verde ca uniformele soldaţ...

"Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului." (Mihai Eminescu, Colinde, colinde) Înrădăcinat arhetipal, imaginarul pământurilor perfecte, binecuvântate sau izbăvitoare a pus pe drumuri popoare, eroi sau pribegi căutând Câmpiile elizee, Dacia hiperboreană, Raiul de pe pământ. Omul modern cu aceleaşi aspiraţii, doar demistificat, uneori, şi-a luat dreptul de a-şi căuta fericirea în orice ţară care aproximează Idealul dorit. Îşi spune şi i se spune Emigrant (în româneşte, un neologism francez, dar cu rădăcini mult mai vechi în latină), adică cel strămutat (definitiv) dintr-un pământ în altul. Chiar în limba română recunoaştem rădăcina (a) migra şi câmpul semantic se lărgeşte (popoare, animale ce nu-şi găsesc liniştea într-un singur loc) incluzând aventura (veşnicei) călătorii. CĂLĂTORIA O stare experimentală la care te supui ca la o nebunie frumoasă, ca orice încercare de cunoaştere nemijlocită; O stare preînchipuită a cărei ipoteză este drumul sub semnul hazardului, al accide...