a apus Soarele
a apus Luna
se naşte Lumina”
(Vasile Mitu, Sastra)
A fost cândva o fetiţă care credea că toţi brazii din oraş sunt pomi de Crăciun pe care i-a lăsat Moşul să ştie pe unde să se întoarcă la anul; o fetiţă care se juca singură, de dimineaţa până în noapte fascinată sub pomul împodobit, inventând poveşti pentru păpuşile cuminţi. Nu ştia nimic despre Stea, despre Prunc, dar avea sufletul curat şi „erau steluţe în genele ei”*.
A fost cândva un oraş între dealuri în care ningea de Crăciun peste tristeţile oamenilor cu fulgi albi, imenşi, mângâietori. Adunaţi în cercul sărbătorii, locuitorii cântau vechi cântece de dragoste pentru Fecioară şi Copilul ei Sfânt. Şi
„ningea blând
mâini de alabastru lucrau neobosite alba împărtăşanie
cu vioara sub braţ cu gulerul ridicat
sufletul zilei urca strada
păşind agale sub blânda ninsoare.”**
A fost cândva o ţară rotundă şi însângerată ca un măr pe care-l primesc colindătorii în seara de Ajun; o ţară verde ca uniformele soldaţilor şi ca brazii, o ţară în care Speranţa se naşte în fiecare noapte de Crăciun şi rătăceşte peste an căutând să intre prin ferestrele deschise, dar
„în ceruri Doamne sus în ceruri sunt tainele
în ceruri Doamne sus în ceruri zornăie cheile.”**
A fost cândva un popor ce-şi spăla conştiinţa cu albeaţa iernii, îşi primenea casa, o înmiresma cu crengi de brad, cocea cozonac, pregătea vinul, deschidea porţile Binevestitorilor şi aştepta Lumina Nopţii
„câtă linişte
şi în bătăile inimii în rugăciunea lor neîncetată
câtă linişte”**
A fost cândva o „mare minune, dumnezeiască minune”** în care Infinitul s-a făcut Timp şi Necuprinsul, Om şi i-au adus daruri scumpe şi i-au ursit ceea ce-i fusese de la început scris, i s-au închinat şi
„lângă leagănul copilului soarele apunea în unduiri
sânul freamăta arămiu sub aromele de fân”**
A fost cândva o fetiţă din care doar ochii şi bucuria Crăciunului au rămas neschimbate, care aştepta un an întreg să se aprindă beculeţele din Pomul de Crăciun, să sune îngerii din clopoţei, să se cânte colinzi, să mănânce portocale şi colaci, să se piardă în visele ei de iarnă, şi ar vrea atât de mult să fie şi acum „steluţe în genele ei”*.
*Mircea Cărtărescu, Dragostea, Bucureşti, Humanitas, 1994
** Vasile Mitu, Sastra, Reşiţa, Timpul, 1997
a apus Luna
se naşte Lumina”
(Vasile Mitu, Sastra)
A fost cândva o fetiţă care credea că toţi brazii din oraş sunt pomi de Crăciun pe care i-a lăsat Moşul să ştie pe unde să se întoarcă la anul; o fetiţă care se juca singură, de dimineaţa până în noapte fascinată sub pomul împodobit, inventând poveşti pentru păpuşile cuminţi. Nu ştia nimic despre Stea, despre Prunc, dar avea sufletul curat şi „erau steluţe în genele ei”*.
A fost cândva un oraş între dealuri în care ningea de Crăciun peste tristeţile oamenilor cu fulgi albi, imenşi, mângâietori. Adunaţi în cercul sărbătorii, locuitorii cântau vechi cântece de dragoste pentru Fecioară şi Copilul ei Sfânt. Şi
„ningea blând
mâini de alabastru lucrau neobosite alba împărtăşanie
cu vioara sub braţ cu gulerul ridicat
sufletul zilei urca strada
păşind agale sub blânda ninsoare.”**
A fost cândva o ţară rotundă şi însângerată ca un măr pe care-l primesc colindătorii în seara de Ajun; o ţară verde ca uniformele soldaţilor şi ca brazii, o ţară în care Speranţa se naşte în fiecare noapte de Crăciun şi rătăceşte peste an căutând să intre prin ferestrele deschise, dar
„în ceruri Doamne sus în ceruri sunt tainele
în ceruri Doamne sus în ceruri zornăie cheile.”**
A fost cândva un popor ce-şi spăla conştiinţa cu albeaţa iernii, îşi primenea casa, o înmiresma cu crengi de brad, cocea cozonac, pregătea vinul, deschidea porţile Binevestitorilor şi aştepta Lumina Nopţii
„câtă linişte
şi în bătăile inimii în rugăciunea lor neîncetată
câtă linişte”**
A fost cândva o „mare minune, dumnezeiască minune”** în care Infinitul s-a făcut Timp şi Necuprinsul, Om şi i-au adus daruri scumpe şi i-au ursit ceea ce-i fusese de la început scris, i s-au închinat şi
„lângă leagănul copilului soarele apunea în unduiri
sânul freamăta arămiu sub aromele de fân”**
A fost cândva o fetiţă din care doar ochii şi bucuria Crăciunului au rămas neschimbate, care aştepta un an întreg să se aprindă beculeţele din Pomul de Crăciun, să sune îngerii din clopoţei, să se cânte colinzi, să mănânce portocale şi colaci, să se piardă în visele ei de iarnă, şi ar vrea atât de mult să fie şi acum „steluţe în genele ei”*.
*Mircea Cărtărescu, Dragostea, Bucureşti, Humanitas, 1994
** Vasile Mitu, Sastra, Reşiţa, Timpul, 1997
Comments
Post a Comment