"Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului."
(Mihai Eminescu, Colinde, colinde)
Înrădăcinat arhetipal, imaginarul pământurilor perfecte, binecuvântate sau izbăvitoare a pus pe drumuri popoare, eroi sau pribegi căutând Câmpiile elizee, Dacia hiperboreană, Raiul de pe pământ. Omul modern cu aceleaşi aspiraţii, doar demistificat, uneori, şi-a luat dreptul de a-şi căuta fericirea în orice ţară care aproximează Idealul dorit. Îşi spune şi i se spune Emigrant (în româneşte, un neologism francez, dar cu rădăcini mult mai vechi în latină), adică cel strămutat (definitiv) dintr-un pământ în altul. Chiar în limba română recunoaştem rădăcina (a) migra şi câmpul semantic se lărgeşte (popoare, animale ce nu-şi găsesc liniştea într-un singur loc) incluzând aventura (veşnicei) călătorii.
CĂLĂTORIA
O stare experimentală la care te supui ca la o nebunie frumoasă, ca orice încercare de cunoaştere nemijlocită;
O stare preînchipuită a cărei ipoteză este drumul sub semnul hazardului, al accidentului, al inocenţei temerarului ce se crede pregătit pentru orice, în timp ce nu este pentru nimic;
O stare ce-ţi verifică sentimentele, apartenenţa, identitatea în condiţii unice sub asaltul stimulilor nebănuiţi;
O stare complexă, dorită dintotdeauna, specifică iscoditorului, nemulţumit de limitele ce le simte mereu prea aproape;
O continuă emoţie, întotdeauna alta, inepuizabilă, inefabilă.
Deşartă e orice încercare de a-i descrie într-un tablou mişcarea. Toţi au fost cuprinşi de nostalgia ei, până şi fratele fiului rătăcitor, până şi sora fetei celei frumoase şi harnice.
Un alt sens din familia de cuvinte a migrării, mai puţin transparent, este cel de „expatriat”, de damnat la rătăcire, de marcat (cu sângele fratelui ucis) pe care ce pământ l-ar mai dori? Exilatul va privi mereu în urmă, va trăi mereu cu apăsarea a ceea ce a pierdut ca rezultat al greşelii, traseul lui fiind de data aceasta invers, tânjind mereu după tărâmurile pierdute.
Paradoxul Exilatului modern este acela că uneori n-a mai trebuit să fie alungat peste nici o graniţă, s-a construit doar un Zid în jurul lui, când singura lui vină era aceea de a fi trăit liber. Începe atunci o chinuitoare luptă pentru recâştigarea stării dintâi, o călătorie interioară (mistică) de acestă dată, în acelaşi timp pedeapsă şi şansă iniţiatică. Iar Exploratorul devine Prizonier în propria-i ţară, în propriu-i păcat.
PRIZONIER
Închis în carapace, posedat de singurătate, dar cu înaltul privilegiu de a comunica doar cu divinitatea şi cu sine însuşi;
Lipsit de drepturi, anulat ca posesor de orice iniţiativă, ignorat ca personalitate;
Ţinta pedepselor, obiect, cobai al pornirilor diabolice, distructive, a imaginaţiei negative a celor pedepsiţi la rându-le să-şi elibereze bestialitatea, mai mult sau mai puţin conştient;
Răbdătorul, cel care aşteaptă fără margini, păcătosul pedepsit de păcătoşi;
Obsedatul, stăpânit de propria-i milă, (de revolta) de evadare, de iluzia libertăţii înţeleasă ca înlăturare a Opresorului direct, dar de prea puţine ori ca Eliberare (căci înguste sunt căile).
Dar gardul de sârmă din jurul corpului, cătuşele din jurul mâinilor, limba de lemn în care trebuie să se îngrămădească mintea n-ar avea putere fără încătuşarea sufletului. Şi nu de puţine ori apare în timp o tacită complicitate între călău-victimă, stăpân-sclav, gardian-prizonier, de unde şi ambiguitatea Inocentului. Doar finalul călătoriei nu mai poate fi aici confuz, polaritatea devine ireconciliabilă: disperarea, trădarea, compromisul sau jertfa, mântuirea.
Şi mai puţin am putea vedea astăzi în istoria cuvîntului, rădăcina „mei” (cf. The American Heritage – migrate), care a dat în engleza veche (to) „miss”, aproximativ dor-ul din limba română.
DOR
Nostalgie, durere, lipsă, dorinţă, poftă, duioşie, patimă, melancolie etc.
De ce putea să fie şi nu a fost şi nu este;
De ecoul vocii tale din munţii copilăriei;
De visele din nopţile de Crăciun;
De iubirile ce au rămas pe seama altora;
De gândul de ducă;
De fiecare în parte şi de nimic împreună;
De dorul a ce-ai lăsat în urmă, că doar e greu şi pentru cei rămaşi.
Plecat doar în dorul lelii sau în căutarea Tărâmului fără dor, unde tinereţea este fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, Eroul se va „întoarce” la „învăţăturile” şi la „moştenirea” tradiţională (de care se rupe prin plecare), dar pe care le poartă genetic şi-i influenţează comportamentul (mai ales) în încercările pe care (inevitabil) trebuie să le treacă.
Istoria, legendele, poveştile îi păstrează, în general, doar pe cei care reuşesc exemplar, dar viaţa fiecăruia dintre noi este construită după aceleaşi tipare, fiecare dintre noi adună „trofee” din bătăliile purtate în drumul spre Fericire, aşa cum îi e rânduit fiecăruia şi nici o victorie nu este mai puţin importantă decât alta.
Şi, iată, e suficientă o privire superficială asupra cuvântului în trecerea lui prin Istorie ca să întrezărim, măcar, că în spatele statutului prin care societatea (veche sau nouă) îl marchează pe Emigrant, se dezvoltă o psihologie specifică, un amestec de tipologii care poate ar fi rămas ascunse în alte circumstanţe.
Cel mai adesea, primeşte dinafară pecetea Dezrădăcinatului, privit peiorativ ca Dezmoştenit în urma „trădării” tatălui, lipsit de valori şi de îndrumare, ca Oaie neagră, ca Renegat ce rupe lanţul filiaţiei obediente şi prospere sau, dimpotrivă, privit patetic, ca Sacrificat, ca Eliberator al familiei, al comunităţii, desigur cu condiţia să Se întoarcă sau să întoarcă experienţa şi „agoniseala” către ai Săi.
Chiar dacă perspectiva aceasta pare ruptă din vremurile imemoriale, mentalitatea fundamentală nu s-a modificat. Poate pentru că jocul (vieţii) se poartă şi în prezent între echilibrul dintre aceleaşi verbe: A FI şi A AVEA.
Nu de puţine ori se aude astăzi remarca: „aveau de toate, nu-mi dau seama de ce au plecat!” Erau, însă, totul, sau ce doreau să fie? Mai rar, dar se spune totuşi: „erau talentaţi şi plini de calităţi, ar fi reuşit în cele din urmă şi aici.” Care ar fi fost preţul? Ar fi avut vreodată un loc decent (sau liniştit) să-şi aşeze seara gândurile? De prea puţine ori „Judecătorii” vor să treacă dincolo de propriile reprezentări, dar ar putea oare (?), când certitudinea lor este că cel plecat vânează iluzii şi culege deşertăciune.
O ipostază intermediară (nu lipsită de reacţii extreme), în care propria-i devenire este mai importantă decât condiţia celor rămaşi, este aceea de Salvat, de Eliberat, din pământurile aride, din vremurile devastatoare. „Bine că a plecat”, se spune, „nu se mai poate trăi Aici, ce viitor avea Aici, măcar Acolo are o şansă, o poate lua de la început...” Se vorbeşte despre un Acolo, categoric mai bun decât Aici, unde curg laptele şi mierea şi toţi cei ajunşi par a-L fi prins pe Dumnezeu de picior. Iar cei rămaşi nu vor şti niciodată adevărul.
Ajuns Acolo (devenit Aici), cu poverile supărărilor unora, cu binecuvântările altora şi cu lacrimile Mamei începe nebunescul Dans cu frumoasa Necunoscută. Fascinat de ochii-i misterioşi, inspiră până în adâncul plămânilor parfumul ei halucinant şi i se pare că trebuie doar să întindă braţul să-i cuprindă mijlocul. Dar mult prea curând îşi dă seama că nu ştie paşii, că muzica e alta şi vede lungul drum spre inima Frumoasei şi lungul şir de peţitori. Teamă şi speranţă, disperare şi strădanie, înverşunare şi umilinţă, tristeţe şi dorinţă, bucurie şi osteneală, îndrăzneală şi remuşcare, uitare şi durere, rătăcire şi luciditate sunt fructele din care gustă orice Echilibrist între reuşită şi ratare. Ce-i curajoşi şi curaţi, cei aleşi vor vedea Unicornul, vor vâna Cerbul cu diamante, vor culege Floarea de colţ, dar toţi (Aici sau Acolo) vom visa la Lumea perfectă, construindu-ne case prin preajmă şi vom călători până la eternul, absolutul Acasă.
(Mihai Eminescu, Colinde, colinde)
Înrădăcinat arhetipal, imaginarul pământurilor perfecte, binecuvântate sau izbăvitoare a pus pe drumuri popoare, eroi sau pribegi căutând Câmpiile elizee, Dacia hiperboreană, Raiul de pe pământ. Omul modern cu aceleaşi aspiraţii, doar demistificat, uneori, şi-a luat dreptul de a-şi căuta fericirea în orice ţară care aproximează Idealul dorit. Îşi spune şi i se spune Emigrant (în româneşte, un neologism francez, dar cu rădăcini mult mai vechi în latină), adică cel strămutat (definitiv) dintr-un pământ în altul. Chiar în limba română recunoaştem rădăcina (a) migra şi câmpul semantic se lărgeşte (popoare, animale ce nu-şi găsesc liniştea într-un singur loc) incluzând aventura (veşnicei) călătorii.
CĂLĂTORIA
O stare experimentală la care te supui ca la o nebunie frumoasă, ca orice încercare de cunoaştere nemijlocită;
O stare preînchipuită a cărei ipoteză este drumul sub semnul hazardului, al accidentului, al inocenţei temerarului ce se crede pregătit pentru orice, în timp ce nu este pentru nimic;
O stare ce-ţi verifică sentimentele, apartenenţa, identitatea în condiţii unice sub asaltul stimulilor nebănuiţi;
O stare complexă, dorită dintotdeauna, specifică iscoditorului, nemulţumit de limitele ce le simte mereu prea aproape;
O continuă emoţie, întotdeauna alta, inepuizabilă, inefabilă.
Deşartă e orice încercare de a-i descrie într-un tablou mişcarea. Toţi au fost cuprinşi de nostalgia ei, până şi fratele fiului rătăcitor, până şi sora fetei celei frumoase şi harnice.
Un alt sens din familia de cuvinte a migrării, mai puţin transparent, este cel de „expatriat”, de damnat la rătăcire, de marcat (cu sângele fratelui ucis) pe care ce pământ l-ar mai dori? Exilatul va privi mereu în urmă, va trăi mereu cu apăsarea a ceea ce a pierdut ca rezultat al greşelii, traseul lui fiind de data aceasta invers, tânjind mereu după tărâmurile pierdute.
Paradoxul Exilatului modern este acela că uneori n-a mai trebuit să fie alungat peste nici o graniţă, s-a construit doar un Zid în jurul lui, când singura lui vină era aceea de a fi trăit liber. Începe atunci o chinuitoare luptă pentru recâştigarea stării dintâi, o călătorie interioară (mistică) de acestă dată, în acelaşi timp pedeapsă şi şansă iniţiatică. Iar Exploratorul devine Prizonier în propria-i ţară, în propriu-i păcat.
PRIZONIER
Închis în carapace, posedat de singurătate, dar cu înaltul privilegiu de a comunica doar cu divinitatea şi cu sine însuşi;
Lipsit de drepturi, anulat ca posesor de orice iniţiativă, ignorat ca personalitate;
Ţinta pedepselor, obiect, cobai al pornirilor diabolice, distructive, a imaginaţiei negative a celor pedepsiţi la rându-le să-şi elibereze bestialitatea, mai mult sau mai puţin conştient;
Răbdătorul, cel care aşteaptă fără margini, păcătosul pedepsit de păcătoşi;
Obsedatul, stăpânit de propria-i milă, (de revolta) de evadare, de iluzia libertăţii înţeleasă ca înlăturare a Opresorului direct, dar de prea puţine ori ca Eliberare (căci înguste sunt căile).
Dar gardul de sârmă din jurul corpului, cătuşele din jurul mâinilor, limba de lemn în care trebuie să se îngrămădească mintea n-ar avea putere fără încătuşarea sufletului. Şi nu de puţine ori apare în timp o tacită complicitate între călău-victimă, stăpân-sclav, gardian-prizonier, de unde şi ambiguitatea Inocentului. Doar finalul călătoriei nu mai poate fi aici confuz, polaritatea devine ireconciliabilă: disperarea, trădarea, compromisul sau jertfa, mântuirea.
Şi mai puţin am putea vedea astăzi în istoria cuvîntului, rădăcina „mei” (cf. The American Heritage – migrate), care a dat în engleza veche (to) „miss”, aproximativ dor-ul din limba română.
DOR
Nostalgie, durere, lipsă, dorinţă, poftă, duioşie, patimă, melancolie etc.
De ce putea să fie şi nu a fost şi nu este;
De ecoul vocii tale din munţii copilăriei;
De visele din nopţile de Crăciun;
De iubirile ce au rămas pe seama altora;
De gândul de ducă;
De fiecare în parte şi de nimic împreună;
De dorul a ce-ai lăsat în urmă, că doar e greu şi pentru cei rămaşi.
Plecat doar în dorul lelii sau în căutarea Tărâmului fără dor, unde tinereţea este fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, Eroul se va „întoarce” la „învăţăturile” şi la „moştenirea” tradiţională (de care se rupe prin plecare), dar pe care le poartă genetic şi-i influenţează comportamentul (mai ales) în încercările pe care (inevitabil) trebuie să le treacă.
Istoria, legendele, poveştile îi păstrează, în general, doar pe cei care reuşesc exemplar, dar viaţa fiecăruia dintre noi este construită după aceleaşi tipare, fiecare dintre noi adună „trofee” din bătăliile purtate în drumul spre Fericire, aşa cum îi e rânduit fiecăruia şi nici o victorie nu este mai puţin importantă decât alta.
Şi, iată, e suficientă o privire superficială asupra cuvântului în trecerea lui prin Istorie ca să întrezărim, măcar, că în spatele statutului prin care societatea (veche sau nouă) îl marchează pe Emigrant, se dezvoltă o psihologie specifică, un amestec de tipologii care poate ar fi rămas ascunse în alte circumstanţe.
Cel mai adesea, primeşte dinafară pecetea Dezrădăcinatului, privit peiorativ ca Dezmoştenit în urma „trădării” tatălui, lipsit de valori şi de îndrumare, ca Oaie neagră, ca Renegat ce rupe lanţul filiaţiei obediente şi prospere sau, dimpotrivă, privit patetic, ca Sacrificat, ca Eliberator al familiei, al comunităţii, desigur cu condiţia să Se întoarcă sau să întoarcă experienţa şi „agoniseala” către ai Săi.
Chiar dacă perspectiva aceasta pare ruptă din vremurile imemoriale, mentalitatea fundamentală nu s-a modificat. Poate pentru că jocul (vieţii) se poartă şi în prezent între echilibrul dintre aceleaşi verbe: A FI şi A AVEA.
Nu de puţine ori se aude astăzi remarca: „aveau de toate, nu-mi dau seama de ce au plecat!” Erau, însă, totul, sau ce doreau să fie? Mai rar, dar se spune totuşi: „erau talentaţi şi plini de calităţi, ar fi reuşit în cele din urmă şi aici.” Care ar fi fost preţul? Ar fi avut vreodată un loc decent (sau liniştit) să-şi aşeze seara gândurile? De prea puţine ori „Judecătorii” vor să treacă dincolo de propriile reprezentări, dar ar putea oare (?), când certitudinea lor este că cel plecat vânează iluzii şi culege deşertăciune.
O ipostază intermediară (nu lipsită de reacţii extreme), în care propria-i devenire este mai importantă decât condiţia celor rămaşi, este aceea de Salvat, de Eliberat, din pământurile aride, din vremurile devastatoare. „Bine că a plecat”, se spune, „nu se mai poate trăi Aici, ce viitor avea Aici, măcar Acolo are o şansă, o poate lua de la început...” Se vorbeşte despre un Acolo, categoric mai bun decât Aici, unde curg laptele şi mierea şi toţi cei ajunşi par a-L fi prins pe Dumnezeu de picior. Iar cei rămaşi nu vor şti niciodată adevărul.
Ajuns Acolo (devenit Aici), cu poverile supărărilor unora, cu binecuvântările altora şi cu lacrimile Mamei începe nebunescul Dans cu frumoasa Necunoscută. Fascinat de ochii-i misterioşi, inspiră până în adâncul plămânilor parfumul ei halucinant şi i se pare că trebuie doar să întindă braţul să-i cuprindă mijlocul. Dar mult prea curând îşi dă seama că nu ştie paşii, că muzica e alta şi vede lungul drum spre inima Frumoasei şi lungul şir de peţitori. Teamă şi speranţă, disperare şi strădanie, înverşunare şi umilinţă, tristeţe şi dorinţă, bucurie şi osteneală, îndrăzneală şi remuşcare, uitare şi durere, rătăcire şi luciditate sunt fructele din care gustă orice Echilibrist între reuşită şi ratare. Ce-i curajoşi şi curaţi, cei aleşi vor vedea Unicornul, vor vâna Cerbul cu diamante, vor culege Floarea de colţ, dar toţi (Aici sau Acolo) vom visa la Lumea perfectă, construindu-ne case prin preajmă şi vom călători până la eternul, absolutul Acasă.
Comments
Post a Comment