Lăcrămioare

Gabriel Liiceanu pune evocarea profesorului și prietenului său, Petru Creția, sub semnul unei afectuoase exclamații personale: ”Nu vreau să îl uit!” și deschide prin ea în noi toți o imensă carte a memoriilor necesare. Împrumut și eu (ca fair use) titlul lui pentru a-mi aminti de un alt domn profesor, în acest înalt sens al cuvântului, Dorin Uritescu. Nu pentru că uitarea ar fi un pericol, ci pentru că aș vrea să îi aduc în neuitarea mea pe cât mai mulți.  Nu știu ce m-a făcut să mă îndrept spre această filiație, dar descopăr tulburător neașteptate coincidențe, sincronicități, cum le-ar spune o bună prietenă. Amândoi au plecat dintre noi în câte un 15 aprilie, sigur înainte de vreme. Amândoi și-au trăit profesia și viața cu intensitate, sublimând până și tristețile ori suferințele (pre)destinului (în care credeau amândoi) în operele lor. Filologi erudiți și pătimași, au trudit cu modestie la roadele rostului și inteligenței lor deosebite. Eleganți și (probabil) boemi, au fascinat ...

Există o primăvară a mea în a cărei splendoare am luat ființă și care m-a modelat după sensibilitatea ei, după determinarea ei de a trăi fără rabat de la frumusețe, ori profunzimea emoțiilor. Îi datorez admirația pentru viață și intimitatea cu ea însăși. O port ca pe o eșarfă, ca pe un parfum, mă mângâie și mă alintă, stau cu ea la masă, la povești, e o prietenă, o soră. Tânjesc după ea când lipsește, după aerul ei cald ce îmi desferecă vertebrele prinse dureros în chingile iernii. Visez că-i respir mireasma, că înfloresc în copaci, în crengile cele mai de sus zâmbind răsăritului fiecărei zile. E toată metaforă, simbol, primăvara (mea), de la Mărțișor la Înviere. Mărțișorul meu e simplu în vremea din urmă. Nu-mi mai pasă de bijuteria lui, firele împletite șnur sunt singura mărturie necesară a iubirii și purității, a sacrificiului și a lacrimii, a efemerului și a eternității îngemănate într-o îmbrățișare de nedesfăcut. Trăirile devin esențe în timp, tot mai clare, limpezi, nesofisticate...

Nu am mai văzut casa bunicii de mai bine de treizeci de ani. Ce mi-o fi venit să o caut pe Google Maps ? Dispăruse. Ca și cum ”Strada Lungă” a acelui (acum) oraș dintre dealuri se scurtase brusc sau se rupsese și înghițise în pântecul ei copilăria mea. Căzusem în haos. Un gol dureros scormonea după fiecare amintire ca după o gură de aer. Regretam depărtarea mea, neputința de a alerga acolo să văd absența cu ochii mei. Regretam dorul după ceva ce știam că nu mai exista ca în trecut, dar nu mă așteptasem să nu mai existe deloc.  Poate casa se surpase sub propria-i tristețe și singurătate și rămânea pe seama mea să o reconstruiesc din cărămizi imaginare. Aproape de capătul satului, în pragul pădurii, cu pârâul curgând în spatele caselor de peste drum. Casa cea mai mică din jur. Cu varul ei senin ca diminețile de primăvară. Cu târnațul de lemn în care mă ascundeam de ploile ropotitoare ale verii. Cu gardul îmbrăcat în viță din care curgeau toamna ciorchini negri, parfumați. Cu liniște...

Sigur că este vorba despre «New Year’s resolution» . Sigur că e un «false friend» , un calc după atât de popularul cuvânt englezesc din pragul anului nou. Aș putea fără îndoială folosi termeni autohtoni ca ”decizie” , ”hotărâre” , ”angajament ferm” ..., dar parcă nu au același farmec fonetic (cel puțin) ca acest cuvânt care mă poartă prin toată gama vocalelor într-un perfect echilibru între acut și grav, combinând consoane sonante, vibrante, lichide, fricative, explozive într-un cuvânt plăcut de pronunțat, interesant și care pare să poarte determinarea însăși în sonoritatea lui. E, în același timp, cred, 'acceptat'  fără prea multe ezitări în lumea vorbitorilor de 'romgleză' . Mai apoi filmele americane l-au aruncat atât de mult pe piața lumii încât e puțin probabil să nu fie înțeles în această accepțiune. Obiceiul legat de Noul An pare să fi apărut în tradiția englezească pe la 1780 (https://uselessetymology.com/2017/12/30/the-etymology-of-resolution/) ca o decizie de ...

Prima amintire pe care o am din copilărie e dintr-un apartament lung și gol, în care ajungeam după ce urcam foarte multe trepte, în care puteam alerga în voie și în care dormeam pe o saltea în camera din colț. Am ieșit într-o noapte (despre care mama îmi spusese că e fără pereche) trezită de zgomote în camera din mijloc. În fața ușii spre balcon era un brad mare, nu mare, uriaș… împodobit cu globuri, lumânări colorate și bomboane în staniol. Nu știu cum pot păstra în memorie, simultan, bradul, chipurile nedumerite ale părinților mei (cât pe ce să fie prinși pe picior greșit) și imaginea mea de copilă de nici trei ani vrăjită de miracolul din fața ei. După mai bine de jumătate de veac, an de an, redevin fetița aceea în fața bradului de Crăciun. Nu-mi pot dezlipi privirea de la el și gravitez în jurul lui pe toată perioada sărbătorilor. Îl păstrez de fiecare dată cât se poate de mult, îl regret și sunt deja cu gândul la cel de anul viitor. Descopăr că mă simt bine cu mine astfel, mă gând...

Nu te poți căuta cu adevărat decât în iubire, îmi spun cu insistență. Ea e măsura tuturor lucrurilor. Iubirea în nenumăratele ei feluri, dar cumva cu toate adunate în fiecare dintre ele, niciuna neavând suflu, consistență fără celelalte.  Acum e vorba despre aceea care te ia pe neștiute, te înalță și te duce la capătul pământului, în necunoscut, ea fiind singura certitudine. Te trezești mai apoi într-o casă pe la mijlocul unei străzi mozaicate cu oameni din toată lumea aceasta mare și îți dai seama că ești în centrul lumii și nicidecum la periferia ei. Te redefinești și tu ca centrul sufletesc al unui cămin în care cresc cu toată zarva de rigoare două fete (cucuiete), ba chiar și un câine ce seamănă a miel blând și afectuos. Îți dai seama că de multe ori nu îți mai vine, că nu se mai cade să vorbești despre tine la singular, că ai devenit mult mai mult decât atât.  Ai devenit astfel (și) pentru că cineva din jumătatea de veac pe care o împlinește a ales să petreacă (tot) o jum...

De cele mai multe ori îmi privesc viața, ca tot omul, într-un șir logic, cronologic, ba chiar bine delimitat în perioade, faze, epoci sau ce mai știu eu ce unități istorice de măsură. În ultima vreme mi se părea chiar că toate cele trecute erau tot mai bine și mai clar așezate în dosare sau cutii cu etichete și arhivate undeva la limita uitării, într-o pivniță a memoriei pe care nu prea mai aveam de ce să o răscolesc. Cele prezente nu făceau nimic altceva decât să umple o altă pagină albă ce ar avea aceeași soartă. A fost suficientă vizita unei atât de dragi prietene (din vremurile acelea de demult și pe care n-am întâlnit-o pe viu de aproape un sfert de veac) ca tot edificiul acesta ”instituțional” să se dovedească o falsă ordine birocratică, în totală neconformitate cu adevărul (cel puțin) interior. Poveștile vieții au năvălit de-a valma, în cădere liberă și cu debit nelimitat mai ceva ca Niagara Falls (vizitată din prima zi ca nu cumva să pierdem minunata zi de toamnă). În stil de...