Nu te poți căuta cu adevărat decât în iubire, îmi spun cu insistență. Ea e măsura tuturor lucrurilor. Iubirea în nenumăratele ei feluri, dar cumva cu toate adunate în fiecare dintre ele, niciuna neavând suflu, consistență fără celelalte.
Acum e vorba despre aceea care te ia pe neștiute, te înalță și te duce la capătul pământului, în necunoscut, ea fiind singura certitudine. Te trezești mai apoi într-o casă pe la mijlocul unei străzi mozaicate cu oameni din toată lumea aceasta mare și îți dai seama că ești în centrul lumii și nicidecum la periferia ei. Te redefinești și tu ca centrul sufletesc al unui cămin în care cresc cu toată zarva de rigoare două fete (cucuiete), ba chiar și un câine ce seamănă a miel blând și afectuos. Îți dai seama că de multe ori nu îți mai vine, că nu se mai cade să vorbești despre tine la singular, că ai devenit mult mai mult decât atât.
Ai devenit astfel (și) pentru că cineva din jumătatea de veac pe care o împlinește a ales să petreacă (tot) o jumătate cu tine, aproape zi de zi. Cineva care te-a învățat să deguști o cafea bună, să îți placă iarna, care te ține strâns în brațe când redevii copila ce nu știe ce să facă cu sine însăși, care îți acoperă spatele de fiecare dată când îndrăznești în afară, cineva pe care continui să îl admiri pe zi ce trece. Cineva alături de care poți fi tu însăți cu slăbiciunile și frumusețile tale, dar pentru care ai vrea să fii varianta ta cea mai bună pentru că la rându-ți primești același lucru. Cineva în care te poți pierde pentru că știi că de fiecare dată te va căuta cu răbdare, te va găsi și te va păstra cu tandrețe în inima lui.
Așa încât dacă m-ar întreba cineva ce am făcut mai bun în acești douăzeci și cinci de ani, i-aș spune că am meșteșugit împreună cu omul meu drag câte un bob de ceară în fiecare zi, câte o alveolă din stupul nostru; probabil instinctiv în mare măsură, dar conștienți de arhitectura implicită a construcției noastre pe care ne-o doream solidă și suplă în aceeași măsură, să vremuiască așa ca în urările casei de piatră, dar să facă față și vremurilor (concrete) așa cum vin (și trec) ele. Mierea noastră încărcată cu toate sentimentele, trecută, decantată prin încercările timpului începe să se prelingă tot mai mult, parfumată și limpede, în forma lacrimei, în marele borcan de miere al vieții sperând să îi adâncească aroma, dulceața, împărtășind(u-i-se).
Doar despre asta e vorba în primul rând, despre dăruire, generozitate, despre căldură, înțelegere, compasiune, suport, despre zâmbete cât cuprinde.
Limbajele iubirii noastre nu sunt spectaculoase, nici zgomotoase, nu ne spunem cuvintele mari, nu ne facem cadouri extravagante și nici petreceri mari. Ele sunt mai mult tăceri, gânduri fără întrerupere, gesturi mărunte, discrete, în șoaptă.
Câteodată însă întindem masa extensibilă și ne bucurăm de cei ce se pot aduna în jurul ei. Râdem sănătos, din inimă, ciocnim un pahar de vin, mâncăm (apreciind politicos) mâncărurile mele imperfecte, dar mereu făcute cu drag, încheind glorios cu câte un tiramisu. «Tira mi su» de-adevăratelea.
Câteodată ies cuvinte ca acestea. Extrovert se înșiră gânduri cu voce tare sau în forme finite. Câteodată îți vine să-i lași pe toți ai tăi, pe toți ceilalți să știe, să simtă câte ceva din preaplinul tău. Câteodată iubirea ta dinăuntru vorbește despre, pentru iubirea fiecărui îndrăgostit de oriunde, de oricând, știind însă că cea mai mare parte rămâne oricum printre rânduri.
Comments
Post a Comment