Nu am mai văzut casa bunicii de mai bine de treizeci de ani. Ce mi-o fi venit să o caut pe Google Maps? Dispăruse. Ca și cum ”Strada Lungă” a acelui (acum) oraș dintre dealuri se scurtase brusc sau se rupsese și înghițise în pântecul ei copilăria mea. Căzusem în haos. Un gol dureros scormonea după fiecare amintire ca după o gură de aer. Regretam depărtarea mea, neputința de a alerga acolo să văd absența cu ochii mei. Regretam dorul după ceva ce știam că nu mai exista ca în trecut, dar nu mă așteptasem să nu mai existe deloc.
Poate casa se surpase sub propria-i tristețe și singurătate și rămânea pe seama mea să o reconstruiesc din cărămizi imaginare. Aproape de capătul satului, în pragul pădurii, cu pârâul curgând în spatele caselor de peste drum. Casa cea mai mică din jur. Cu varul ei senin ca diminețile de primăvară. Cu târnațul de lemn în care mă ascundeam de ploile ropotitoare ale verii. Cu gardul îmbrăcat în viță din care curgeau toamna ciorchini negri, parfumați. Cu liniștea înstelată a nopților de iarnă. Nimic romanțios altfel. Un loc cât de îngrijit îl puteau ține două femei, cu obiecte și decoruri dintr-un alt timp, fără prea mult confort, în care copila fragilă de oraș, de bloc se îmbolnăvea de fiecare dată, dar revenea atrasă ca de centrul mirabil al lumii. Nu auzise pe atunci de Blaga, nici că ‘veșnicia s-ar fi născut la sat’, dar poartă până azi în suflet un tablou paradisiac. Lanul de grâu din spatele grădinii, cu margarete, maci și albăstrele străjuindu-l.
Nu satul, ci inefabilul bunicii, al vieții ei de neînțeles era misterul, căutarea esențială.
Mă fermeca prin faptul că nu mai știam pe nimeni ca ea. Adâncimea ochilor ei de o culoare fără nume, mâinile ei ranțoșe și aspre, cu degete lungi de pianistă. Tăcerile ei, mersul apăsat mereu cu rost clar, practic, răbdarea de a asculta bazaconiile unei fetițe pline de imaginație. Acceptase și îndrăgise simplu, fără mari efuziuni un copil străin, nu din sângele ei, un dar nesperat poate pentru tot ce pierduse. Devenise Bunica. Unica, inegalabila făptură ce mă învățase, fără o pedagogie anume, cea mai profundă lecție a vieții, dăinuirea în destin. Unul generos tragic ce îi împuținase trupul, dar nu și sufletul.
Nu știam pe atunci ”detaliile”, faptele concrete și copleșitoare: război, blestem, moarte, boală, sinucidere, trădare, accidente, nebunie. Le purta toate ascunse sub broboada ei cenușie. Seara însă, își pieptăna ritualic părul lung, alb, sârmos, un martor mut al fiecărei întâmplări, dar și un ultim vestigiu al frumuseții ei de altădată. Îl împletea îngândurată ca și cum ar prinde și-ar păstra între fire iubiri, speranțe, imagini dragi, pregătindu-se pentru somn ca pentru o călătorie într-o lume în care toate erau bune. Așa se putea trezi dis-de-dimineață în realitatea imuabilă, dincolo de ea, și îmbrăca, mereu și mereu, hainele negre pe care nu și le cumpărase ea însăși.
Haina mea, îmbrăcată tot fără voie, era viu colorată de toată iubirea pe care o poate primi un copil și-mi doream atât să o împart cu ea. În toată micimea mea neîncercată de viață, voiam să o protejez pe ea cea care trecuse peste toate. Eu plină de noroc, ea fără să știe ce ar însemna asta.
Intuisem în preajma ei ”cerurile”. Așa cum distingi cu ochi de copil petice de cer plutind deasupra fiecăruia în parte, îngemănate aparent sub aceeași cupolă. Fâșia ei s-a albăstrit abia când se mutase într-o altă casă, pe deal, între flori și ierburi înalte, împreună cu toți cei ce o părăsiseră înainte de vreme. Locul acela pur, fără istorie, seren mă atrăgea cu același drag. Revedeam mai ales puținele ei momente de pace, când ne adunam toți ai ei în curte, sub părul uriaș. În forfota aceea de generații suprapuse, ea își strângea palmele în poală și ne privea aproape zâmbind. Așa cum o face probabil și acum.
Cum putea să nu rămână nimic în urma acestei vieți incredibile?
M-am întors încrâncenată pe Google Maps, căutând nu adresa cunoscută, ci punctul geografic din memoria mea. Pe aceeași stradă cu numele schimbat, la numărul 130, am găsit o casă ireală. Văruită piersichiu, cu orhidee la fereastră, cu un gard și o poartă din lemn sculptat cum rar am văzut. Casa bunicii înflorise sub mâinile pricepute ale unui tânăr despre care am aflat că ar fi extrem de muncitor. Un om de o imensă bunătate. Nedelicat, am privit în curtea lui impecabilă, la câinele întins la soare, ca cel din vremea copilărie mele. Nu mi-au curs de multă vreme lacrimi atât de dulci pe obraji. Nebănuite căile fericite ale eternității.
Comments
Post a Comment