De cele mai multe ori îmi privesc viața, ca tot omul, într-un șir logic, cronologic, ba chiar bine delimitat în perioade, faze, epoci sau ce mai știu eu ce unități istorice de măsură. În ultima vreme mi se părea chiar că toate cele trecute erau tot mai bine și mai clar așezate în dosare sau cutii cu etichete și arhivate undeva la limita uitării, într-o pivniță a memoriei pe care nu prea mai aveam de ce să o răscolesc. Cele prezente nu făceau nimic altceva decât să umple o altă pagină albă ce ar avea aceeași soartă. A fost suficientă vizita unei atât de dragi prietene (din vremurile acelea de demult și pe care n-am întâlnit-o pe viu de aproape un sfert de veac) ca tot edificiul acesta ”instituțional” să se dovedească o falsă ordine birocratică, în totală neconformitate cu adevărul (cel puțin) interior.
Poveștile vieții au năvălit de-a valma, în cădere liberă și cu debit nelimitat mai ceva ca Niagara Falls (vizitată din prima zi ca nu cumva să pierdem minunata zi de toamnă). În stil de «moară stricată»… Neașteptat și surprinzător și pentru mine și pentru cei din jurul meu. Îmi dădeam brusc seama că viața (mea) e o scriere pe verticală, iar când vrei să o aduci în linie dreaptă devine paranteze în paranteze și te pierzi inevitabil în ele pentru că unele nu se pot închide niciodată. Mai apoi ele cuprind și poveștile Celei din fața ta, amintirile comune desigur, dar și pe cele de după despărțire pentru că, dincolo de evenimentele concrete, descopeream cu amuzament sau cu tristețe aceleași atitudini, comportamente, emoții, credințe. Un traseu cumva mereu pe tangentă recunoscând că întâlnirea noastră de atunci și cea de acum nu erau deloc întâmplătoare.
Paradoxul ”vorbăritei” - de fapt, ne-am fi înțeles la fel de bine și în cea mai profundă tăcere, legăturile noastre se împleteau de la rădăcini până în vârful ramurilor cu sau fără ornamentația cuvintelor.
Ne înfășuram amândouă zi după zi, o săptămână întreagă, într-un cocon, dincolo de care mai toate din afară puteau aștepta. Am învârtit un fir fin și strălucitor de mătase în jurul destinelor noastre, decupându-ne pentru o instanță din iureșul cotidian, rătăcind într-un «univers» generos și protector. Vremea de noiembrie nefiresc de caldă și senină, plaja lacului pustie, doar pentru noi, trenul ajungând mereu la scară, cerul limpede pe când să urcăm în CN Tower, chiar un concert ce începea în câteva minute după ce intram în biserica St. Andrew din Toronto. (Căutasem îndelung și fără succes înainte de venirea Ei un concert interesant, dacă se putea la Roy Thomson Hall.)
Suntem noi și un public de… «bătrâni». (Îi privesc cu admirație aproape geloasă, pentru că au îmbătrânit, pentru că sunt acolo… Anticipez că poate vom fi și noi la fel peste alt sfert de veac…) Miroase a bătrânețe sau a imemorial, a praf de lemn, a regret fără resemnare. Sinestezic, muzica lui Mozart (cântată de un quintet de aproape copilandri) ridică acest ”parfum” și curg împreună prin dantelăria de fier forjat a balcoanelor bisericii, pe coloanele ei de marmură, din florile uriașe de lemn ce decorează tavanul, animă culorile deja intense ale vitraliilor ferestrelor. Noi, prinse în acest miraj, iremediabil melancolizate de Adagio-ul lui Bruckner din final. Esență de parfum, à la Süskind (pe care îl citisem împreună în anii în care eu încercam să mă mai pun la punct, sub influența Ei, cu literatura germană) sau ca-n Parfum de femeie, filmul Ei favorit din facultate.
Ignoram cicatricele și ridurile noastre de femei «mature», ne regăseam doar într-un punct admirabil al vieții noastre, cu destule de reflectat și cu la fel de multe de descoperit înainte. Un punct suficient de îndepărtat de copilăria ce o petrecusem în același cartier din Bistrița, de anii de facultate de la Timișoara, în care am împărțit mult mai mult decât o cameră de cămin, de momentul în care deveneam amândouă emigrante, creșteam copii, o luam într-un fel sau altul de atâtea ori de la capăt, ca evocările noastre să ne dea perspectiva unei vieți pline și împlinite. În aceeași măsură, încă puternice să asimilăm în complexul nostru sufletesc pierderi de oameni dragi, tragedii, tristeți, îngrijorări. Încă cele în jurul cărora se aglutinează cei ce mai au nevoie de susținere, de comfort, de iubire. Încă pline de umor, de încredere, de speranțe, de vise.
Pentru mine una, o ieșire din timp și din sine.
Doar spațiul a rămas limitat și real. Spațiul meu obișnuit, banal, al unei existențe relativ retrase și nespectaculoase într-un orășel ”dormitor” din suburbia metropolei s-a umplut prin prezența Ei și a tot ce reprezintă Ea cu partea aceea de viață pe care am lăsat-o împachetată pe undeva. Abia acum ajungea cu adevărat la noua destinație cufărul copilăriei, al adolescenței, al fragedei tinereți și își revărsa conținutul în cel al copilăriei, adolescenței, al fragedei tinereți al fetelor mele; al meu ca mamă, al meu într-o cu totul altă ipostază decât imaginea sau visele trecute.
La gară să o ducem pe Alex la trenul spre Ottawa, la patinoarul în care am petrecut aproape zi de zi cam 15 ani, în parcul de peste drum, cu locul de joacă, cu balta cu gâște, rațe și egrete, pe la școlile fetelor, la Marshalls și Costco desigur, magazinele obișnuite, pe Taunton, strada mea favorită, apoi cu Go-ul în Toronto, destinația excursiilor noastre din cele mai dragi. Am mers prin toate aceste locuri bătătorite într-un fel ca pentru prima oară, în sfârșit întregită cu tot ce nu îndrăznisem să aduc în mine. Geo-grafia devenită psiho-grafie…
Normalitatea, echilibrul, deschiderea, liniștea prietenei mele restaurau și în mine o pace și o acceptare a clipei (esență a ce a fost, a ce este și chiar a ce va fi) pe care nici măcar nu știam că (nu) le am în mine.
Firescul prietenei mele făcea din revedere aproape un vis. Exact așa cum îți imaginezi că la un moment dat îți va fi dat să te reîntâlnești cu cineva drag și va fi perfect, fără să vezi detaliile, fără să știi concret cum s-ar putea întâmpla. E copleșitor emoțional și asta e de ajuns. Nu e nici o sincopă, nu e loc de greșeală, de vreun gest nepotrivit, nu e nevoie să fii nimic altceva decât ce ești. Aș fi vrut să fiu mai mult pentru ce e Ea, nu pot ascunde acest lucru. M-aș fi ”grozăvit” un pic măcar, dacă aș fi putut. Realitatea însă a dat pe dinafară din toate colțurile și râd în sine-mi de ridicolul gândului disimulării.
Ce binecuvântare să te cauți într-o prietenă și să te găsești mai frumoasă decât ești.
Dacă ar fi să îmi reprezint papirusul pe care îmi scriu și eu, ca fiecare dintre noi, viața, ar fi un palimpsest, fără îndoială. Am șters (conștient sau nu) unele lucruri din instinct de conservare, din nevoia de a uita, din dorința de a avea o pagină curată pentru un nou început, dar un lucru rămâne vizibil, chiar foarte pregnant indiferent de ștersături: prietenia (și semnele ei). Mă feresc, în general, să-mi împărtășesc gândurile despre ea, poate pentru că e cea mai intensă și mai completă experiență, e ce trăiesc în fiecare zi în atâtea feluri încât orice aș spune explicit ar fi mult prea puțin, e în fiecare fibră a aproape tuturor relațiilor mele, puține, dar esențiale. Vizita prietenei mele m-a făcut să revăd filmele incredibilelor mele prietenii și să jucăm împreună un alt episod, cu totul memorabil.
Nu pot decât să sper, recunoscătoare, că e la fel și pentru Ea.
Comments
Post a Comment