Prima amintire pe care o am din copilărie e dintr-un apartament lung și gol, în care ajungeam după ce urcam foarte multe trepte, în care puteam alerga în voie și în care dormeam pe o saltea în camera din colț. Am ieșit într-o noapte (despre care mama îmi spusese că e fără pereche) trezită de zgomote în camera din mijloc. În fața ușii spre balcon era un brad mare, nu mare, uriaș… împodobit cu globuri, lumânări colorate și bomboane în staniol. Nu știu cum pot păstra în memorie, simultan, bradul, chipurile nedumerite ale părinților mei (cât pe ce să fie prinși pe picior greșit) și imaginea mea de copilă de nici trei ani vrăjită de miracolul din fața ei. După mai bine de jumătate de veac, an de an, redevin fetița aceea în fața bradului de Crăciun. Nu-mi pot dezlipi privirea de la el și gravitez în jurul lui pe toată perioada sărbătorilor. Îl păstrez de fiecare dată cât se poate de mult, îl regret și sunt deja cu gândul la cel de anul viitor. Descopăr că mă simt bine cu mine astfel, mă gândesc chiar că e «normal» să fie așa.
***
Iarna cu înserările ei grăbite, când îmi aprind veioza, îmi vine să mă mut în cărțile de povești. Nu în cele cu zâne și feți-frumoși, castele de cleștar și nestemate, ci în cele care povestesc despre lumea pe care o las în urmă, dar în care totul se sfârșește cum trebuie, cu bine.
***
De ani buni, de ziua Sfântului Nicolae scriu felicitări. Mă încăpățânez în tradiția de a scrie de mână câteva gânduri de drag, de dor, urări de bun augur. Cumva nu obosesc în nici un an să îmi caut cuvintele potrivite, nu mi-e teamă că mă repet sau că nu am prea multă inspirație, simplul gând la cei cărora le scriu mișcă stiloul dintre degete. Nu-mi pot imagina mai apoi (naiv poate) decât bucurie de partea cealaltă. Surpriza de a primi un plic personal în cutia poștală, nerăbdarea de a-l deschide înainte de a intra în casă, zâmbetul de a buchisi caligrafia tot mai anevoioasă cu trecerea timpului. Îmi pare că trimit în ele memoria unor vremi în care aveam răbdare, în care ne făcea plăcere emoția așteptării, în care obiectele și gesturile simbolice erau prețuite ca daruri, ca legături profunde, de nedesfăcut. Iar pentru mine e aproape tot ce contează.
***
Nu sunt o mare cumpărătoare, dar în perioada asta mă încumet să merg la Târgul de Crăciun, să intru prin magazine, încercând pe cât se poate să găsesc momente mai puțin aglomerate. Azi, trebuind să îmi omor timpul cât mecanicul îmi punea cauciucurile de iarnă la mașină, am luat magazinele din mall la rând: Chapters, Home Sense, Marshalls… Obosisem deja de la primele două, așa că am intrat fără mare tragere de inimă în al treilea. La un moment dat zăresc o fetiță în palton roz, cu două codițe împletite ieșind de sub o căciuliță roz (evident), cu un coșuleț în mână în care avea o jucărie de pluș și niște agrafe. Stătea pironită în fața unui raft cu cordeluțe colorate și le admira ca pe a nu știu câta minune a lumii. Mi-e teribil de dor de privirea aceea, uneori.
***
Complimentul cel mai grozav pe care mi l-a făcut vreodată Anna, fata mea, a fost să îmi spună ”Christmas girl”.
***
Poate unii își mai amintesc ca mine ”foiala” neliniștită a ”aprovizionării” din preajma anului nou (că de Crăciun nu se pomenea, deși îl sărbătoream cu toții). Mi-o amintesc mai ales pe mama mea care plângea aproape de fiecare dată când ajungeam acasă și vedea ce am ”achiziționat”. Dar ea reușea să facă imposibilul, mâinile și creativitatea ei transformau îndoielnicele ingrediente în frumusețe. Eu trebăluiam la rându-mi pe lângă ea, admirând-o. Farmecul acelei mese născute din mai nimic umplea golul mistic al Crăciunului despre al cărui înțeles nu s-a vorbit niciodată în casă. Nu îmi dau seama dacă nu au făcut-o din teamă sau din conformismul alienant al lumii în care trăiam. Nici eu nu am întrebat prea multe, obiceiul își devenise sie însuși suficient. Răscolind acum prin nervurile tot mai îngropate ale memoriei îmi dau însă seama că a fost mereu o «taină» la mijloc, care ne aduna în tăcere în jurul mesei, o gratitudine ce nu ținea de fel de materialitatea imediată a mâncării.
***
Din 1989 drumul meu (și desigur nu numai al meu) spre Crăciun trece prin Piața Maria, prin Piața Operei, pe străzile însângerate ale Timișorii. (Așa cum mulți alții au drumurile lor similare.) Sper doar să nu mă rătăcesc cumva amnezic. Să nu uit să aprind o lumânare pentru cei care nu au mai ajuns la destinație atunci.
***
Crăciunul e sărbătoarea completă (pentru mine). A creștinilor, a colindelor, a familiei apropiate și a celei mari, a eternei copilării, a maternității celei mai pure, a generozității, a luminilor pâlpâinde la streașini, a mâncărurilor tradiționale, a filmelor naive și romantice, a neumbritei speranțe. Iar Ajunul, punctul zero al liniștii, al reculegerii, al iubirii aceleia care de-o lăsăm ne îmbrățișează necondiționat pe toți.
Comments
Post a Comment