Lăcrămioare

Sigur că este vorba despre «New Year’s resolution» . Sigur că e un «false friend» , un calc după atât de popularul cuvânt englezesc din pragul anului nou. Aș putea fără îndoială folosi termeni autohtoni ca ”decizie” , ”hotărâre” , ”angajament ferm” ..., dar parcă nu au același farmec fonetic (cel puțin) ca acest cuvânt care mă poartă prin toată gama vocalelor într-un perfect echilibru între acut și grav, combinând consoane sonante, vibrante, lichide, fricative, explozive într-un cuvânt plăcut de pronunțat, interesant și care pare să poarte determinarea însăși în sonoritatea lui. E, în același timp, cred, 'acceptat'  fără prea multe ezitări în lumea vorbitorilor de 'romgleză' . Mai apoi filmele americane l-au aruncat atât de mult pe piața lumii încât e puțin probabil să nu fie înțeles în această accepțiune. Obiceiul legat de Noul An pare să fi apărut în tradiția englezească pe la 1780 (https://uselessetymology.com/2017/12/30/the-etymology-of-resolution/) ca o decizie de ...

Prima amintire pe care o am din copilărie e dintr-un apartament lung și gol, în care ajungeam după ce urcam foarte multe trepte, în care puteam alerga în voie și în care dormeam pe o saltea în camera din colț. Am ieșit într-o noapte (despre care mama îmi spusese că e fără pereche) trezită de zgomote în camera din mijloc. În fața ușii spre balcon era un brad mare, nu mare, uriaș… împodobit cu globuri, lumânări colorate și bomboane în staniol. Nu știu cum pot păstra în memorie, simultan, bradul, chipurile nedumerite ale părinților mei (cât pe ce să fie prinși pe picior greșit) și imaginea mea de copilă de nici trei ani vrăjită de miracolul din fața ei. După mai bine de jumătate de veac, an de an, redevin fetița aceea în fața bradului de Crăciun. Nu-mi pot dezlipi privirea de la el și gravitez în jurul lui pe toată perioada sărbătorilor. Îl păstrez de fiecare dată cât se poate de mult, îl regret și sunt deja cu gândul la cel de anul viitor. Descopăr că mă simt bine cu mine astfel, mă gând...

Nu te poți căuta cu adevărat decât în iubire, îmi spun cu insistență. Ea e măsura tuturor lucrurilor. Iubirea în nenumăratele ei feluri, dar cumva cu toate adunate în fiecare dintre ele, niciuna neavând suflu, consistență fără celelalte.  Acum e vorba despre aceea care te ia pe neștiute, te înalță și te duce la capătul pământului, în necunoscut, ea fiind singura certitudine. Te trezești mai apoi într-o casă pe la mijlocul unei străzi mozaicate cu oameni din toată lumea aceasta mare și îți dai seama că ești în centrul lumii și nicidecum la periferia ei. Te redefinești și tu ca centrul sufletesc al unui cămin în care cresc cu toată zarva de rigoare două fete (cucuiete), ba chiar și un câine ce seamănă a miel blând și afectuos. Îți dai seama că de multe ori nu îți mai vine, că nu se mai cade să vorbești despre tine la singular, că ai devenit mult mai mult decât atât.  Ai devenit astfel (și) pentru că cineva din jumătatea de veac pe care o împlinește a ales să petreacă (tot) o jum...

De cele mai multe ori îmi privesc viața, ca tot omul, într-un șir logic, cronologic, ba chiar bine delimitat în perioade, faze, epoci sau ce mai știu eu ce unități istorice de măsură. În ultima vreme mi se părea chiar că toate cele trecute erau tot mai bine și mai clar așezate în dosare sau cutii cu etichete și arhivate undeva la limita uitării, într-o pivniță a memoriei pe care nu prea mai aveam de ce să o răscolesc. Cele prezente nu făceau nimic altceva decât să umple o altă pagină albă ce ar avea aceeași soartă. A fost suficientă vizita unei atât de dragi prietene (din vremurile acelea de demult și pe care n-am întâlnit-o pe viu de aproape un sfert de veac) ca tot edificiul acesta ”instituțional” să se dovedească o falsă ordine birocratică, în totală neconformitate cu adevărul (cel puțin) interior. Poveștile vieții au năvălit de-a valma, în cădere liberă și cu debit nelimitat mai ceva ca Niagara Falls (vizitată din prima zi ca nu cumva să pierdem minunata zi de toamnă). În stil de...

Când lucrurile întârzie să se întâmple așa cum le e rânduiala, nu de puține ori îmi trece prin minte că poate nu se mai întâmplă deloc, deși deznodământul (pre)destinat e fără echivoc și acceptat ca în firea lucrurilor. Cum e acest început de noiembrie cald, limpede, însorit în care mă gândesc că poate toamna nu mai devine iarnă, că frunzele vor rămâne multicolore în copaci sau vor încremeni ca în tablouri la jumătatea drumului înspre pământ și voi trece printre frunze foșninde în loc de ceață. *** Sigur că simt toamna cu fiecare fibră a mea, doar am ajuns și eu toamnă (timpurie) pe dinăuntru și mi-aș dori să fiu atât de profundă ca ea, rămânând și veșnică primăvară. Cumva nu e nici o contradicție în termeni. *** Toamna îmi pare cel mai ”uman” și mai ”filosofic” anotimp. E dragoste, e invitație la înțelepciune, la reflecție în ea, așa cum sunt și marile întrebări despre frumusețe, rostul vieții, schimbare, timp, memorie și uitare, suferință, moarte. Doar că ea le trăiește firesc, în ...

Știți jocul acela de imaginație în care ți se cere să spui ce ai fi fost dacă n-ai fi fost…? În care libertatea destinelor paralele este nemărginită și poți deveni orice, oricine, în care scormonești după visele cele mai obscure îngropate în subconștientul infantil sau pur și simplu fantazezi după pofta inimii? Mă uimește cât de limitat e perimetrul meu imaginar și totuși cât de vast. Arheolog, arhivar, scrib sau bibliotecar… Atât. Nimic altceva nu îmi trece prin minte. În spațiile recluzive ale acestor îndeletniciri e totalitatea vieții trecute. Sunt toate lumile suprapuse până ieri. În firea mea cineva a pus răbdarea de a da cu pensula peste relicve antice, de a cataloga în dosare documente fragile și îngălbenite, de a descifra și a copia caligrafic manuscrise uitate prin cufere, de a aranja, recenza și iubi cu pasiune cărțile. Cineva a pus în firea mea vocația risipirii anonime în admirația urmelor vieții altora. *** Am avut dintotdeauna sentimentul că sunt făcută din trecut, fără i...

Plec rar în vacanță. Nu cât mi-aș dori, mai ales dacă nu iau în considerare neobositele drumuri imaginare care mă poarta la discreție prin cele mai inedite peisaje. Nu doar pentru că nu mă simt bine în aglomerația sau în forfota turistică, dar ”fire jimbeșă” , cum bine spunea mama mea, nu exista să nu mă îmbolnăvesc în cea mai banală excursie și lucrurile nu s-au schimbat prea mult până azi (fără a adăuga realitatea contagioasă a pandemiei din ultima vreme). Atâta doar că amintirile frumoase copleșesc de fiecare dată în memoria afectivă urmele răului fizic și după o vreme, uitând orice disconfort trecut, îmi vine câte-un dor de ducă. De vreo doi ani pot să o fac în ‘extrasezon’ , potolit, în voie, în liniște. Dacă aș fi o romantică aș spune chiar în stilul îndrăgostit al unei săptămâni de miere. *** Ca de obicei, lucrurile nu sunt chiar ce par a fi. Doar pentru că fetele au plecat fiecare pe la studiile lor, doar pentru că eu și omul meu drag am devenit, cum spun cei de pe aici, ”empty...