Știți jocul acela de imaginație în care ți se cere să spui ce ai fi fost dacă n-ai fi fost…? În care libertatea destinelor paralele este nemărginită și poți deveni orice, oricine, în care scormonești după visele cele mai obscure îngropate în subconștientul infantil sau pur și simplu fantazezi după pofta inimii? Mă uimește cât de limitat e perimetrul meu imaginar și totuși cât de vast. Arheolog, arhivar, scrib sau bibliotecar… Atât. Nimic altceva nu îmi trece prin minte. În spațiile recluzive ale acestor îndeletniciri e totalitatea vieții trecute. Sunt toate lumile suprapuse până ieri. În firea mea cineva a pus răbdarea de a da cu pensula peste relicve antice, de a cataloga în dosare documente fragile și îngălbenite, de a descifra și a copia caligrafic manuscrise uitate prin cufere, de a aranja, recenza și iubi cu pasiune cărțile. Cineva a pus în firea mea vocația risipirii anonime în admirația urmelor vieții altora.
***
Am avut dintotdeauna sentimentul că sunt făcută din trecut, fără instinct proiectiv. Asta nu e neapărat rău, doar mă prinde mereu din urmă varianta mea mai tânără.
***
Mă preocupă trecutul, dar în fapt nu trăiesc în el. Nu am nostalgia unei epoci arhetipale, ideale. Nu îmi doresc să fi trăit în nici un alt timp decât cel de acum. Imperfect ca toate timpurile, e cel mai bun pentru mine. Nu mă văd în eventuale vieți trecute. Oricât mă atrag vestigiile trecutului nu am sentimentul că le-am aparținut vreodată. Îmi place să le văd, să le admir; mă îngrozesc de ele, după caz. Mă amuz să brodez povești pe seama lor. Mi-ar plăcea să le înțeleg și mai ales să nu le judec după mintea mea de acum. Dacă s-ar putea, să nu le judec defel.
***
În ultimă instanță fiecare clipă trecută e un prezent de cândva în care s-a actualizat cea mai bună posibilitate a momentului. Orice regret e cu totul nefiresc. Orice privire ulterioară asupra ei e știință caraghioasă într-un fel. E ca și cum ai vrea să prinzi aburul sau parfumul ei într-o eprubetă, țesutul ei pe o lamă de microscop, ori imaginea ei pe un monitor și ai pretinde că ai o viziune pertinentă asupra existenței și morții ei. Facem, nu de puține ori, cariere strălucite din rumegat trecutul spre binele viitorului, desigur. Mai apoi fiecare clipă din viitorul îmbunătățit va fi fost deja un prezent în care s-a actualizat cea mai bună posibilitate a momentului care devine trecut pe care-l vom repara într-un mâine ce a și devenit ieri…
***
Câteodată trecutul aruncă după mine cu bulgări de zăpadă (rareori cu grindină) și atunci iese o bulgăreală pe cinste de mi se albește părul, că am și eu zăpada mea, din aceea fină, pufoasă care se răsfiră până ajunge la țintă și mai mult mângâie decât lovește, doar și eu dau tot după mine. Mai am și țurțuri de gheață la streașină - cronici, papirusuri încremenite ale poveștilor casei; emoțiile, lacrimile, bucuriile ei.
***
Nu știu de unde vin și cine sunt. Nu pentru că sunt amnezică, ci pentru că în general lumea pune întrebările acestea contextuale în care ar trebui să am o apartenență clară și un contur individual bine definit. Lumea vrea răspunsuri inteligibile. Ori de unde să le am? Până să izvorăsc am străbătut deja adâncuri stâncoase și cine poate ști din ce ploi m-am adunat și pe unde au călătorit norii care m-au plouat. Până să cresc aveam deja rădăcini răsfirate în viețile altora și culorile frunzelor și florilor mele erau în fiecare zi altele după culorile gândurilor și sentimentelor celor ce mă îngrijeau sau doar treceau pe lângă mine. Când s-ar fi cuvenit să devin ceea ce trebuia să fiu eram deja demult o metaforă.
***
Îmi vine să spun că nu există trecut, că există doar Istorie, adică poveste despre trecut și n-avem încotro decât să credem în ea ca în adevăr. Sigur a mai spus cineva important asta și n-am habar cine… Unele observații devin «în timp» bunuri, chiar panacee universale ca vitamina C. Istoria însăși e ca vitamina C, ajută la refacerea organismului din orice maladie și e la îndemână în mod natural. Unii cred cu tărie în ea, pentru alții e Placebo, dar ea rămâne constant acolo de la fructele dulci până (mai ales) la cele acrișoare.
***
Cu trecutul personal e însă o altă mâncare de pește… și ar trebui să găsesc o analogie mai bună decât cea a conservei, singura constantă de pe rafturile magazinelor comuniste… Divaghez. El este și are tot ce e mai interesant în căutarea istorică sau arheologică: «comori». Uneori îmi pun pălăria de Indiana Jones și sap prin Sucidava mea, în variile timpuri din ”visele lui Einstein”, descifrate de Alan Lightman sau mai bine călătoresc prin ”orașele invizibile” ale lui Marco Polo consemnate de Italo Calvino. Cumva toate acestea sunt amintiri personale. Și ce e extraordinar e că adaug la ele în fiecare zi.
Comments
Post a Comment