Lăcrămioare

Știți jocul acela de imaginație în care ți se cere să spui ce ai fi fost dacă n-ai fi fost…? În care libertatea destinelor paralele este nemărginită și poți deveni orice, oricine, în care scormonești după visele cele mai obscure îngropate în subconștientul infantil sau pur și simplu fantazezi după pofta inimii? Mă uimește cât de limitat e perimetrul meu imaginar și totuși cât de vast. Arheolog, arhivar, scrib sau bibliotecar… Atât. Nimic altceva nu îmi trece prin minte. În spațiile recluzive ale acestor îndeletniciri e totalitatea vieții trecute. Sunt toate lumile suprapuse până ieri. În firea mea cineva a pus răbdarea de a da cu pensula peste relicve antice, de a cataloga în dosare documente fragile și îngălbenite, de a descifra și a copia caligrafic manuscrise uitate prin cufere, de a aranja, recenza și iubi cu pasiune cărțile. Cineva a pus în firea mea vocația risipirii anonime în admirația urmelor vieții altora. *** Am avut dintotdeauna sentimentul că sunt făcută din trecut, fără i...

Plec rar în vacanță. Nu cât mi-aș dori, mai ales dacă nu iau în considerare neobositele drumuri imaginare care mă poarta la discreție prin cele mai inedite peisaje. Nu doar pentru că nu mă simt bine în aglomerația sau în forfota turistică, dar ”fire jimbeșă” , cum bine spunea mama mea, nu exista să nu mă îmbolnăvesc în cea mai banală excursie și lucrurile nu s-au schimbat prea mult până azi (fără a adăuga realitatea contagioasă a pandemiei din ultima vreme). Atâta doar că amintirile frumoase copleșesc de fiecare dată în memoria afectivă urmele răului fizic și după o vreme, uitând orice disconfort trecut, îmi vine câte-un dor de ducă. De vreo doi ani pot să o fac în ‘extrasezon’ , potolit, în voie, în liniște. Dacă aș fi o romantică aș spune chiar în stilul îndrăgostit al unei săptămâni de miere. *** Ca de obicei, lucrurile nu sunt chiar ce par a fi. Doar pentru că fetele au plecat fiecare pe la studiile lor, doar pentru că eu și omul meu drag am devenit, cum spun cei de pe aici, ”empty...

Regina a murit! Probabil și ceasul absolut din inima Angliei s-a oprit nedumerit pentru o secundă. Suntem așadar de atunci cu o secundă în urma Istoriei ca și cum am vrea să o mai păstrăm un moment pe cea care a fost Regina noastră de când ne știm. Zâmbitoare, senină, stăpână pe sine, mereu cu seriozitate la datorie, o prezență statornică și liniștitoare în inconsistențele și tumulturile zguduitoare ale vremurilor.  Pare de necrezut, chiar dacă nu de neașteptat. Până la urmă cât o poate duce o inimă de femeie (oricât de puternică) când tot mai mulți piloni emoționali se năruie în jurul ei? Câți pot spune că au ținut pe umeri decenii de imensă responsabilitate publică cu atâta grație și tărie? Câți au iubit și au apărat cu demnitate și respect o familie măcinată de drame și o instituție mereu în bătaia critică a lumii întregi? Câți au rămas ireproșabili și toleranți când greșelile celor din jur păreau ireparabile? Câți au crezut cu tărie, în momentele cele mai dezolante, că binele c...

Dimineață desăvârșită de august. Nu prea cald, nici rece, nu chiar senin, dar nici înnorat, nu zarvă, dar nici cu totul liniște. Nici prea verde, nici prea crud. ”Nici prea-prea, nici foarte-foarte” [à la Tănase sau Ion Pribeagu]. Nici prea vesel, dar nici trist. Perfecțiunea căii de mijloc în care contrariile se bat cap în cap, ușor sub limita uzurii. Până la armonie, până când fiecare pas e exact în locul care trebuie, fiecare gest la momentul potrivit, fiecare cuvânt încărcat de justa semnificație, fiecare sentiment are intensitatea adecvată, fiecare gând scoate la lumină doar atât adevăr cât se poate înțelege într-o clipă. *** De câteva zile grădina mea e plină de fluturi, mici, albi, zburătăcind printre flori. Nu-mi pot lua privirea de la ei și amețesc urmărindu-i, neînțelegând nimic din dansul lor. Un zbor sofisticat și cuceritor. Unii spun că sunt spirite venite în vizită. Aș putea primi într-adevăr o mulțime de musafiri dragi, aș putea așeza la masa rotundă din curte nenumăraț...

Toate drumurile duc la Roma! Cea mai neînsemnată călătorie devine problematică în suburbia Toronto-ului, într-un cartier în construcție, când nu ai mașină sau când ai una, dar nu știi să o conduci. Așa încât de voie de nevoie, într-o frumoasă zi de primăvară m-am înscris la cursul pentru ‘tineri’ șoferi. Cu inima zvâcnind până la sufocare de stress m-am urcat la volanul Corolei instructoarei și îmi venea deja să leșin de la îmbătătorul miros de parfum de mosc din mașina ei. O (destul de) tânără doamnă care mă trata amiabil, dar ca pe o puștoaică de 16 ani, clientela obișnuită de altfel a școlilor de șofat. Anxioasă și neîndemânatică, stângăcia mea în a manevra mașina se accentua și mai mult în fața unei persoane față de care mă simțeam la antipozi. Ea, relaxată, dezinvoltă purtându-și cu naturalețe însemnele apartenenței la lumea Asiei de sud în îmbrăcăminte, machiaj, parfum(ul mai sus menționat), eu tensionată, nemachiată, în blugi și tricou, vorbindu-ne amândouă engleza aproximativă...

Cum să te împaci cu faptul că tații îmbătrânesc? Că începi să îi vezi ostenind, că pasul le e mai puțin întins sau brațele mai puțin puternice? Brațele acelea ce se minunau de copilul abia născut ce aproape le încăpea în palme, care deveneau tandre și protectoare și se încordau de grija viitorului. Cum să îi simți imperfecți și vulnerabili? Cum să îi vezi la un moment dat plecând? ”A father’s love still travels on after he’s gone. A treasure hidden in the hearts of his children” (John Mark Green) Nu știu de ce, dar dacă pe mame le văd ca pe ființe universale, îmbrățișând lumea de copii în întregul ei, pe tați îi văd distincți, individualizați, străjeri și bufoni ai iubirii pentru copiii lor, apropiați și îndepărtați în același timp, tradiționaliști ori nonconformiști, controversați, nicidecum generalizabili. Poate pentru că port și eu în mine o reprezentare ultimă, al unui Tată absolut, imuabil, omniprezent, intangibil ce se revarsă personalizat în tații aievea. Clișee, stereotipii, o...

  ”Cum te cheamă?” ”Gheorghe Zeamă!”   Ce mă mai amuza și irita în aceeași măsură această rimă provocatoare à la Păcală pe care o auzeam deseori în copilărie! Așa simt însă că răspund în ultimii mai bine de douăzeci de ani la această simplă, inevitabilă, repetată, perpetuă întrebare. Sau așa pare că răspund, mustăcind aproape malițios, condescendent sau doar încurcat, anticipând inevitabila reacție a universului de oameni canadieni la aflarea ”sublimului” meu nume.  Mă simt inconfortabil. Nu știu exact de ce și cu siguranță nu ar trebui în această lume incluzivă, tolerantă și atât de diversă. Și totuși mă simt neadecvată și vulnerabilă. E ca și cum aș dezveli forțat straturi peste straturi de intimitate și i-aș lăsa pe toți acești oameni noi și necunoscuți să vadă ca printr-o fereastră larg deschisă în însăși viața mea, ca și cum numele acesta nu ar fi conturul meu social cel mai larg, ci direct interioritatea mea pe care aș vrea-o retrasă, introvertă și mai ales anonim...