Notițe paterne

Cum să te împaci cu faptul că tații îmbătrânesc? Că începi să îi vezi ostenind, că pasul le e mai puțin întins sau brațele mai puțin puternice? Brațele acelea ce se minunau de copilul abia născut ce aproape le încăpea în palme, care deveneau tandre și protectoare și se încordau de grija viitorului. Cum să îi simți imperfecți și vulnerabili? Cum să îi vezi la un moment dat plecând?

”A father’s love still travels on after he’s gone. A treasure hidden in the hearts of his children” (John Mark Green)

Nu știu de ce, dar dacă pe mame le văd ca pe ființe universale, îmbrățișând lumea de copii în întregul ei, pe tați îi văd distincți, individualizați, străjeri și bufoni ai iubirii pentru copiii lor, apropiați și îndepărtați în același timp, tradiționaliști ori nonconformiști, controversați, nicidecum generalizabili. Poate pentru că port și eu în mine o reprezentare ultimă, al unui Tată absolut, imuabil, omniprezent, intangibil ce se revarsă personalizat în tații aievea. Clișee, stereotipii, ori moșteniri culturale. Mentalitățile sunt, în cele din urmă, nu numai cel mai greu de schimbat, dar și de explicat în afara propriului sistem de valori, iar arhetipul Tatălui străvechi e bine înrădăcinat.

“A child looks up at the stars and wonders. A great father puts a child on his shoulders and helps them to grab a star.” (Reed B Markham)

Apreciez fără echivoc modernitatea care le-a dat bărbaților curajul și libertatea de a le spune copiilor lor cu voce tare că îi iubesc.

“Loving my son, building my son, touching my son, playing with my son, being with my son… these aren’t tasks that only super dads can perform. These are tasks that every dad should perform. Always. Without fail.” (Dan Pearce)

Ridurile taților apar între ochi, în spațiul acela al înțelepciunii, al treilea ochi pentru unii. De fapt e doar o linie profundă, un fel de canion tăind spectaculos rocile de gânduri, de griji. Par încruntați când sunt doar atenți la prăpastia stâncoasă, primejdioasă din față peste care trebuie să imagineze și să construiască un pod suficient de puternic să-și treacă în siguranță copiii ce au de mers mai departe.

“So, with my thoughts following my father's footsteps through the countryside, I fell asleep; and he never knew that he had had me so close to him.” (Italo Calvino)

La 19 ani o prietenă îmi spunea că vede în orice bărbat un potențial tată al copiilor ei, că e în primul rând curioasă ce copii ar putea crea împreună. La vremea iubirii pasionale, a experimentării și a aventurii, ea privea dincolo de libertate și plăcere și îi investea pe acei tineri ce-i puteau capta atenția cu un rost ontologic și estetic. În feminismul ei îi ridica pe bărbați la nivelul femeii, purtători de viață și frumusețe. Tatăl ei, un cubanez de familie nobilă, chipeș, de o rară inteligență, murise de tânăr într-un accident stupid. Rămâneau în urmă soția însărcinată și două fete mititele. Tatăl vitreg avea o vilă la Antibes și picta nori. Ruptă din literatură. S-a măritat în cele din urmă cu un conte, are trei copii fabuloși, trăiește într-un castel medieval fortificat din secolul al 15-lea, străjuit de un lac și înconjurat de o grădină de trandafiri.

“We never get over our fathers, and we’re not required to.” (Irish Proverb)

Am învățat de la ea să caut în bărbații pe care i-aș putea iubi pe cei ce ar putea fi tați ai copiilor mei. Doar așa m-am putut îndrăgosti de-adevăratelea, doar așa am putut lăsa intuiția să ia locul rațiunii, doar așa am înțeles noțiunea de «noi», fie că primeam darul maternității, fie că nu. Am învățat de la ea că monada clasică e ireductibila sferă ce poartă în ea potențialitatea rodirii. Că nu iubirea, ci rodul ei în doi e ceea ce caut ori aștept cel puțin de la o vârstă încolo. Ea și cele mai multe din prietenele mele, mame tinere, au înțeles asta de la bun început.

”Who, being loved, is poor?” (Oscar Wilde)

Mă încânt de bărbații care își doresc să fie tați din același motiv ca femeile mame. Care-și doresc să crească în ei iubirea necondiționată, neorgolioasă așa cum crește pruncul în pântece. Le e rău în timpul sarcinii prin simpatie, nu vor uita niciodată când au simțit prima dată călcâiul copilului nenăscut în căușul palmei, construiesc dispozitive de ascultat inima bătândă în abisurile uterine. Așteaptă cu aceeași înfrigurare, le e teamă. Își spun și ei că a fi tată e miracolul ce le-a schimbat viața… 

”Here’s to the guys who are up to the challenge; the ones putting their heart and soul into it.” (John Mark Green)

Nu știu ce și cum simt ei. Cum aș putea? Intuiesc însă din gesturi, comportamente, cuvinte, din ezitări și inconsecvențe, din oboseală și râs, din tăceri…, din tot ce încearcă să ascundă, să țină sub control pentru că așa au fost învățați sau așa își imaginează că trebuie. De câte ori m-am strecurat dincolo de armura paternă vizibilă, am dat de o lume fascinantă: nesfârșite întrebări fără răspuns, determinarea de a nu dezamăgi, teama în fața unui rol pentru care nu e nimeni niciodată cu adevărat pregătit, regretul pentru absențe, pentru greșeli, mândrii nemărturisite, îngrijorări și vinovății, bucurii și mulțumire, încredere, speranță, împlinire.

“May we as fathers pray that God would transform the men that we are in order to heal the wounds that we have caused. And might we kneel before this God every day so that the transformation never stops, but the wounding does.” (Craig D. Lounsbrough)

Idealizez, desigur, pentru că mi-am adorat tatăl imperfect, pentru că iubitul meu devenit tată e admirabil. Tatăl meu m-a dorit pe mine mai mult decât mama mea, soțul meu și-a dorit mai mulți copii decât mine. Eu și fetele mele suntem de partea norocoasă a vieții.

“A father is the man who teaches trembling hands to reach up in search of everything impossible, for he has left his child with the unbridled sense that to do anything less is the greatest impossibility of all.” (Craig D. Lounsbrough)

Nu știu dacă tații de băieți sunt diferiți de cei de fete. Cei din urmă au șansa de a trece stoic prin spectacole reale sau improvizate de balet, dans, patinaj artistic, de a admira rochițe și a împleti părul lung și lunecos, de a plăti pentru cumpărărturi ”necesare”, de a asista la mersul pe tocuri prin casă înainte de prom, de a măcina mărunt tutun până se întorc de la prima întâlnire sau când lipsesc prima noapte de acasă pe la vreo petrecere… 

"When people look inside my life, I want to hear them say/ She’s got her father’s eyes/ Her father’s eyes/ Eyes that find the good in things/ When good is not around” (Amy Grant)

În rest e la fel, cred. Le învață să meargă pe bicicletă, pe schiuri, să conducă mașina, se uită la sport împreună, la filme de aventuri, se joacă pasionat pe calculator împreună, își susțin înflăcărat până la ceartă punctele de vedere, discută matematică, fizică, filosofia vieții, despre politică sau dragoste, explorează și își împing unii altora limitele, râd la aceleași glume deocheate pe care ele le pricep înaintea mamei, își spun secrete pe care nimeni altcineva nu le-ar putea înțelege…

“I let his voice be my comfort. It bore no trace of pain or self-pity, carrying only good humor and softness and just the tiniest hint of jazz. I lived on it as if it were oxygen. It was sustaining, and it was always enough.” (Michelle Obama)

 În rest e, sau ar trebui să fie, aceeași pregnantă, exemplară, înțelegătoare, discretă, nesfârșită prezență.