Notițe de călătorie

Toate drumurile duc la Roma!

Cea mai neînsemnată călătorie devine problematică în suburbia Toronto-ului, într-un cartier în construcție, când nu ai mașină sau când ai una, dar nu știi să o conduci. Așa încât de voie de nevoie, într-o frumoasă zi de primăvară m-am înscris la cursul pentru ‘tineri’ șoferi. Cu inima zvâcnind până la sufocare de stress m-am urcat la volanul Corolei instructoarei și îmi venea deja să leșin de la îmbătătorul miros de parfum de mosc din mașina ei. O (destul de) tânără doamnă care mă trata amiabil, dar ca pe o puștoaică de 16 ani, clientela obișnuită de altfel a școlilor de șofat. Anxioasă și neîndemânatică, stângăcia mea în a manevra mașina se accentua și mai mult în fața unei persoane față de care mă simțeam la antipozi. Ea, relaxată, dezinvoltă purtându-și cu naturalețe însemnele apartenenței la lumea Asiei de sud în îmbrăcăminte, machiaj, parfum(ul mai sus menționat), eu tensionată, nemachiată, în blugi și tricou, vorbindu-ne amândouă engleza aproximativă și incompatibilă, tăcând inconfortabil îndelung. 

Până într-o dimineață în care m-a întrebat dacă Papa de care a auzit la radio că a murit e din Roma mea!

Nu știam în acel prim moment ce era mai năucitor în această insolită și absolut neașteptată frază.

Cert e că mașina aceea cu totul neprimitoare se transformase brusc într-un spațiu de dincolo de timp, iar Ilma îmi devenise de-a dreptul dragă. Mă uimea în primul rând [exceptând flagranta confuzie din mintea ei], faptul că în ciuda alurii ei indiferente ascultase de fapt ce îi spusesem despre ‘România mea’. Mai apoi cum similaritatea numelui o făcuse atentă la o știre care până să mă fi cunoscut ar fi fost un fapt divers exterior. Acum voia să înțeleagă mai mult. Găsise un reper care mă plasa într-un cadru care îi era accesibil. Ca orice ființă religioasă rezona la importanța universală a unui lider spiritual autentic, oricare ar fi acesta, și descoperea un alt loc sacru, un alt centru exemplar care ordona și dădea coerență unei alte religii căreia mă integra. Știa cu siguranță din propria ei experiență spirituală ce însemna convergența spre un asemenea loc. În acest context, pe bună dreptate, Roma devenea (și) a mea. Fără să știe adusese la lumină într-o clipă «adevărul» meu originar, cultural, latin, iar în acel moment chiar marea schismă a lumii creștine devenise irelevantă, ca și ortodoxismul meu, doar ”de la Rîm ne tragem” cum spunea Grigore Ureche.

Trebuie să îi fi vorbit cu afectivitate despre România, bucurându-mă că nu știa nimic despre ea [e mult mai greu să refaci o imagine decât să creezi una nouă]. I-am transmis inconștient mai mult sentimente decât informații, introducând-o involuntar într-o patrie subiectivă pe care ea o percepea personală, de aici adjectivul posesiv. Asimilase dorurile, emoțiile și nu ideile mele.

Nu mai țin minte exact ce i-am povestit atunci despre Roma (mea) închipuită, doar nu o vizitasem aievea niciodată. Aș fi putut să îi spun despre Roma mitologică a lui Aeneas, despre gemenii întemeietori și lupoaică, poate despre exilul lui Ovidiu, despre forumul lui Traian și columnă, anecdotic despre călătoria lui Badea Cârțan, despre Colosseum și catacombe, despre cum un loc al persecuțiilor creștine a devenit cetatea ei sfântă. I-am spus poate despre Renaștere și reconstrucția Bazilicii Sfântul Petru, despre Vatican și Papa Ioan Paul al II-lea, cel despre care auzise la radio. Trebuie să îi fi menționat impresionanta lui vizită din 1999 în România. [Subconștient probabil întreaga amintire e legată de recentul ”pelerinaj de pocăință” al Papei Francisc în Canada!] Un Papă ”călător” pentru care întâlnirile nemijlocite cu oamenii (de orice credință) au fost fundamentale, care a înțeles profund condiția umană, suferința și nevoia primordială de libertate. Neîndoielnic i-am spus, în ton cu activitatea noastră, despre drumurile și podurile construite de romani ce rezistă și astăzi, despre ”autostrăzile” imperiului care au fost parte din mărirea și declinul lui.

Nu știu desigur ce a înțeles sau cu ce s-a ales Ilma din această poveste, vreau să cred că măcar cu o anumită curiozitate pentru o altfel de lume. Pentru mine a fost o dovadă în plus că întâlnirea cu ceilalți, oricât de diverși aparent, este posibilă; că interior, unde începe orice călătorie, drumurile noastre se atrag nebănuit, au puncte memorabile de intersecție, că ele sunt revelatoare și ne ajută să mergem mai departe îmbogățiți.

A rămas cu mult în urmă acea dimineață de aprilie a anului 2005. Am trecut de multă vreme examenele de șofat și chiar dacă am în continuare șosele și destinații ‘off limits’, orizontul practic îmi e mult lărgit. În rest mă delectez mai mult cu esențialele călătorii interioare sau cu cele imaginare, și știu că Roma Aeterna mă așteaptă răbdătoare pentru când îmi va fi dat să ajung la ea și întrucâtva o voi purta și pe tânăra mea instructoare pe drumurile și prin piazzetele ei fabuloase.