Dimineață desăvârșită de august. Nu prea cald, nici rece, nu chiar senin, dar nici înnorat, nu zarvă, dar nici cu totul liniște. Nici prea verde, nici prea crud. ”Nici prea-prea, nici foarte-foarte” [à la Tănase sau Ion Pribeagu]. Nici prea vesel, dar nici trist. Perfecțiunea căii de mijloc în care contrariile se bat cap în cap, ușor sub limita uzurii. Până la armonie, până când fiecare pas e exact în locul care trebuie, fiecare gest la momentul potrivit, fiecare cuvânt încărcat de justa semnificație, fiecare sentiment are intensitatea adecvată, fiecare gând scoate la lumină doar atât adevăr cât se poate înțelege într-o clipă.
***
De câteva zile grădina mea e plină de fluturi, mici, albi, zburătăcind printre flori. Nu-mi pot lua privirea de la ei și amețesc urmărindu-i, neînțelegând nimic din dansul lor. Un zbor sofisticat și cuceritor. Unii spun că sunt spirite venite în vizită. Aș putea primi într-adevăr o mulțime de musafiri dragi, aș putea așeza la masa rotundă din curte nenumărați călători osteniți de drum, însetați în dogoarea verii. Măcar de-ar mai poposi o vreme.
***
Cred că toată viața facem «nebunii»! La început din inconștiență, apoi din frondă sau din încrederea că nu ni se poate întâmpla nimic, că suntem imortali și invincibili, pe la mijlocul vieții pentru că ni se pare că nu mai avem timp, în cele din urmă pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Există însă un moment pentru cei mai mulți dintre noi în care spunem că ne liniștim și ne așezăm în matca cea mai potolită, când în fapt facem nebunia cea mai mare și cea mai frumoasă. Devenim părinți…
***
Mă intrigă când se spune despre un om că este ‘valoros’, chiar un ‘tezaur’. Înseamnă, nu-i așa, că există ”o măsură” materială pentru oameni. [Un pat ca al lui Procust, un cântar ca în mitologia egipteană, o balanță ca în reprezentările creștine medievale] O fi existând și un preț?
***
N-am fost niciodată prea bună la matematică, deși mi-ar fi fost de folos. Risipitoare din fire, împărțirea îmi dădea mai întotdeauna cu rest, dar trebuie să recunosc că asta mi-a plăcut la nebunie, până la fascinație. Oricât ai fi divizat, oricât ai fi dat, rămânea mereu câte ceva. Oricâte cuvinte mângâietoare ai spune, compasiunea mai găsește câteva. Oricâți oameni ai iubi, iubirea mai are loc pentru câțiva. Oricâtă înțelepciune ai răspândi, cunoașterea mai descoperă ceva. Oricâte bucurii ai face în jur, rămâne mereu câte o tristețe de alinat.
***
Fac și refac acest test popular de personalitate și îmi iese același rezultat. “O fi adevărat atunci”, îmi spun resemnată. În ultimă instanță nici un tip de personalitate nu e bun sau rău în sine. E doar o descriere, o grupare, o interpretare a preferințelor, înclinațiilor, predispozițiilor, predominanțelor neurotransmițătorilor… Și totuși ce să îți spui când statistic tipul tău de personalitate e cel mai ”rar”, doar 2%? Recunoști după semnele vieții că ar putea fi așa, că asta ar putea fi o explicație plauzibilă. Te mângâie până la un punct că această marginalitate poate fi numită eufemistic ”raritate”, totuși paharul pare destul de gol, cu toată bunăvoința. După o scurtă cercetare îmi dau însă seama că doar în Canada sunt probabil 768.343 ca mine, iar în lume vreo 158 de milioane. Mai apoi chiar și între 100 de oameni nu aș fi niciodată singură. Iar dacă în fiecare zi am aduce lumii ce e mai bun în personalitatea noastră proporțional cu procentul pe care îl reprezentăm, până și cei ca mine cu doar 2% ar înfrumuseța lumea considerabil. Nici măcar nu-mi mai amintesc dacă optimismul incurabil face parte din descrierea firii mele ”rare”. Cred că nu…
***
O scot pe Caly la plimbare seară de seară, de mulți ani și ea se bucură la fel de fiecare dată. Țopăie fericită și nerăbdătoare ca atunci când era pui sau adolescentă sau în prima maturitate. Timpul ‘real’ e cu totul irelevant pentru ea, tot ce contează e timpul ei ritualic cu mine. În rest e timp profan ce nu se contabilizează. De asta nu își simte vârsta. E tristă de câte ori ies pe ușă lăsând-o în urmă. Crede că bat aleile parcului savurând frumusețea lumii fără ea. O privez, în ultimă instanță, de nenumărați ani de viață.
***
Dacă te trezești cu soarele, cu gândul la lumină, vei fi toată ziua în ea. Chiar și atunci când e înnorat și plouă. Ploaia, ca lacrimile, curăță sufletul de impurități. În urma ei lumina curge strălucitoare în voie. Uneori doare. Dar suferința e doar amintirea trupului, vulnerabil și trecător. Alteori e teama că e prea mult întuneric sedimentat în minte sau în suflet. Sunt doar gândurile care mai întâi au construit un acoperiș binevenit, mai apoi o cetate de apărare și au sfârșit prin a face o închisoare. Se năruie însă ușor sub o fantă de senin, un poem, o rugăciune, un zâmbet, o speranță, un semn de iubire.
Comments
Post a Comment