Lăcrămioare

  ”Ești femeie în toată firea!” Mi se spune de ceva vreme, mai în glumă, mai în serios. Ce o fi însemnând? Prima imagine ce îmi vine în minte este caricatura aceea cu femeia-caracatiță, fiecare braț ocupat cu altceva, în timp ce ea rămâne impecabilă, zâmbitoare.  Nu, în niciun caz eu. Poate totuși ”un diamant cu multe fațete, toate adevărate” (cum îmi spune prietena mea, cea cu soare în loc de inimă). Doar că eu, până să îi văd frumusețea și valoarea, simt nemiloasa-i șlefuire. Sudoarea, răbdarea, încordarea, minuțiozitatea de a limpezi fiecare plan, de a ascuți fiecare muchie, de a pune în valoare fiecare colț. Ezitările, zgârieturile novicei, sclipirile timide, întrebările fără oprire, posibila ratare cu fiecare greșeală. E drept, cu timpul piatra rece, dură, dar tot mai aproape de esență, devine o a doua natură. După o vreme autenticitatea ei e tot ce contează. Nu se mai vrea podoabă impresionantă, ori obiect de admirație. Abia atunci poate începe adevărata creație, cea ...

Prima dată când am simțit că pot sărbători cu adevărat Ziua Îndrăgostiților a fost în zorii relației mele cu A. L-am invitat la o cină romantică, am gătit, am făcut vin fiert cu portocale și scorțișoară, m-am îmbrăcat frumos. A venit cu flori, cum era de așteptat, dar mi-a spus de la început că nu poate sta mult pentru că e ziua unui coleg căruia îi promisese cu ceva vreme în urmă, până să “apar Eu în peisaj” , că îl vizitează. M-am prefăcut că înțeleg. M-am schimbat în hainele de casă, am luat ca de obicei în asemenea situații o carte în mână și restul de vin și am încercat să nu mă gândesc prea mult că m-am înșelat din nou. Că poate iubirea împlinită într-o relație serioasă și stabilă nu e pentru mine, ajunsesem deja la o vârstă la care nu mă mai puteam amăgi. Din fericire, nu a fost așa. A și florile lui nu au mai lipsit vreodată în această zi și căsnicia noastră durează solid de mai bine de un sfert de veac. Canada a adăugat alte dimensiuni acestei sărbători. Revăd cu plăcere entuz...

Din momentul în care am aflat de Viola Vancea, în tinerețea mea cu capul în nori și literatură, mi-am spus că cineva care poartă numele acesta nu poate fi decât poetă. Am întâlnit-o  și într-o altă ipostază care mi-a făcut-o și mai apropiată, cea de exegetă a operei Hortensiei Papadat Bengescu (Hortensia Papadat Bengescu - Universul citadin, repere și interpretări, Editura Eminescu, București, 1980) în timp ce îmi scriam lucrarea de licență despre aceeași autoare ce mă fascinase în timpul facultății. Îi regăsesc poezia acum, la o cu totul altă vârstă, în incursiunea mea nostalgică în colțul ușor prăfuit al cărților aduse de acasă cu mai bine de 25 de ani în urmă. Mă descopăr alături de ea cum ”Încărunțesc, învăluită în vini imaginare, și adorm pe ape, cu tîmplele înghețate, ca un oraș cu catedrale scufundat sub limbile deșertului, crescând în falduri grele de întuneric.” (Fiord imaginar, Editura Junimea, Iași, 1978, p.13) ”Sînt [precum ea] un fragil pelerin sub cupola de umbră a n...

Când se termină vacanța fetelor și pleacă, am sentimentul că rămân suspendată pe o sârmă încercând să îmi țin echilibrul. Țin în palme ca pe o prăjină de acrobat latura mea din pătratul pe care mi-l imaginez ca fiind mica noastră familie. În fața mea A, în aceeași ipostază, mă privește dincolo de cuvinte. Curbăm apoi liniile noastre rămase și le înșurubăm într-un cerc ce seamănă a cuib mereu gata pentru revenirea lor. Atunci ne facem iar pătrat și tot așa până ce noi doi vom deveni doar puncte întrerupte. Totul se petrece cu zâmbetul încurajator pe buze, doar ne-am străduit atât să le învățăm să zboare, nu pentru a le ține, ci pentru a le da drumul. Le șoptesc totuși înainte să iasă pe ușă, pentru a mia oară, să aibă grijă de ele, să nu se lase, să-și păstreze capul pe umeri, să nu uite că orice gest frumos înfrumusețează totul în jur, că orice act de bunătate face lumea mai bună. Ele mustăcesc cu îngăduință de parcă eu aș fi copilul naiv și inocent și chiar de nu îmi (mai) spun nimic,...

Îmi amintesc până azi sala cu ferestre mari și parchetul lustruit din frumoasa Casă a Armatei în care ne adunam copiii ofițerilor la sărbătoarea Pomului de Iarnă. Revăd bradul impresionant ce se ridica până în tavan cu ghirlandele lui de hârtie și staniol. Mulțimea de copii fremătând. Mi-e atât de clar în memorie poate și pentru că erau puținele momente în care tatăl meu era în preajmă. Dacă stau bine să mă gândesc, unul din foarte puținele evenimente la care m-a dus el însuși; ba într-un an mă învățase și o poezie cu copii așezați în fața vetrei ascultând poveștile mamei în timp ce afară viforea. Nu-mi pot imagina unde-o auzise, poate chiar de la mama lui pe care o adorase, o urmă din propria-i copilărie despre care vorbea rareori. Îmi pare nespus de rău că n-o mai știu. [Mult mai târziu am asociat-o unui colind ”când mama spune de Iisus cu glasul ei cel dulce” .] Oare unde găseau de fiecare dată un Moș Gerilă (că de Moș Crăciun nu se pomenea) atât de impozant, un uriaș în haină roșie...

Mă plimb prin pădurile inimii toamna, printre arțari și mesteceni, printre culori ireale și șoapte, prin respirația albă a copacilor ce-și cuprind ramurile în arcuri protectoare deasupra mea. Nu știu exact cum m-am nimerit pe cărările acestea, pe covorul lor moale de ace de pin aurii, ori cel foșnitor de frunze îmbătrânite. Nu ajung ușor în adâncul inimii mele, de obicei rătăcesc la liziera ei prin locurile sigure și superficiale, fără posibile ascunzișuri. Trăiesc și eu cu populara convingere că acest supra-organ ce adună și păstrează filmul afectiv al vieții noastre e fragil și vulnerabil, poate fi rănit, zdrobit și n-am de ce să hălăduiesc prea mult prin hățișurile lui. Cu toate acestea, acum n-aș vrea să fiu niciunde altundeva decât în locul din care nu lipsește nimeni și nimic. Inspirată de frumusețea toamnei din afară, deschid ușile melancoliei, ale speranței că poate ochiul meu îmbătat de culorile acestea va picta același tablou și înăuntru. Mă așteptam să regăsesc un copil zgri...

Mă împunge lumina cenușie, fără soare în genele leneșe, grele. ”Iar am dormit puțin și prost” , îmi spun cu reproș de parcă aș fi putut cu adevărat face ceva împotriva viselor ce m-au alergat până în zori. Dau totuși să mă trezesc cu bucuria unei noi dimineți, învârtind deja în minte nenumăratele lucruri plănuite. Mă întind ca de obicei pisicește, deranjând câinele tolănit pe picioarele mele amorțite. Numai că o armată de arcași liliputani și-au înfipt săgețile în mine ca în spinarea unui monstru și apoi m-au legat fedeleș de saltea. Iată-mă, un ditamai Gulliver răpus din nou de o ”simplă” durere de spate. Scoasă din ritm înainte de a îmi fi început măcar ziua. Sună cunoscut? În multe sunt marginală și izolată, dar durerea o împart cu lumea întreagă. Ne unește cu firele ei elastice de păianjen și ne țese cum vrea în plasa ei; un scai lipit de viață, de la un capăt la altul, de la ”durerile facerii” , ca nici unele, până la ”s-a stins după o lungă (sau scurtă) suferință” . Naturalist,...