Lăcrămioare

Mă împunge lumina cenușie, fără soare în genele leneșe, grele. ”Iar am dormit puțin și prost” , îmi spun cu reproș de parcă aș fi putut cu adevărat face ceva împotriva viselor ce m-au alergat până în zori. Dau totuși să mă trezesc cu bucuria unei noi dimineți, învârtind deja în minte nenumăratele lucruri plănuite. Mă întind ca de obicei pisicește, deranjând câinele tolănit pe picioarele mele amorțite. Numai că o armată de arcași liliputani și-au înfipt săgețile în mine ca în spinarea unui monstru și apoi m-au legat fedeleș de saltea. Iată-mă, un ditamai Gulliver răpus din nou de o ”simplă” durere de spate. Scoasă din ritm înainte de a îmi fi început măcar ziua. Sună cunoscut? În multe sunt marginală și izolată, dar durerea o împart cu lumea întreagă. Ne unește cu firele ei elastice de păianjen și ne țese cum vrea în plasa ei; un scai lipit de viață, de la un capăt la altul, de la ”durerile facerii” , ca nici unele, până la ”s-a stins după o lungă (sau scurtă) suferință” . Naturalist,...

Mă uit nostalgic în urmă la tânăra care într-un mijloc de august de la sfârșitul mileniului trecut pornea pe un drum pe care nu-l putea înțelege. Își concentra întreaga energie în prezentul care o urca pentru prima oară, cu toată înfrigurarea de rigoare, într-un avion ce avea să o ducă la ce părea pe atunci capătul pământului. Încerca să nu aibă nici un regret și nici o așteptare și mai ales nici un vis. Înțelesese deja cât de ușor se pot transforma acestea în coșmaruri. Se gândea doar că viața ar putea începe chiar atunci, ușor după 30 de ani, pentru că în sfârșit ceea ce o convinsese să zboare peste un întreg ocean era certitudinea iubirii. Și nu s-a înșelat. După alți 25 de ani ar face la fel pentru că într-o casă plină de dragoste nu s-ar putea simți vreodată imigrantă. Casa acesta pe care am început-o, așa cum se spune pe la noi, ”de la cuțit și furculiță”  și care s-a îmbogățit an după an cu viață și emoții umplând fiecare colț al ei. Un fel de arcă a speranței și a echilibru...

 Am ajuns în sfârșit în Cavendish, mai degrabă în Avonlea, pe o ploaie măruntă de sfârșit de mai. După o lungă călătorie ce parcă abia începe să își dezvăluie răscrucile. Am pornit de când mă țin minte. De când am descoperit imaginația, de când m-am întâlnit cu poveștile și ele au devenit realitatea fără de care nu puteam trăi. N-am știut atunci că în zorii maturității voi traversa de-a binelea un ocean, că mă voi muta cu un pas mai aproape, în limba lui Alice și a surorilor March, cele care au făcut posibilă nașterea Ei. Mai apoi, că după alți douăzeci și cinci de ani, voi străbate nenumărați kilometri până pe o insulă la Atlantic în care, pentru mine, bate însăși inima Canadei.   O inimă romantică în pieptul unei fetițe cu părul de foc asemeni pământului din jur. Anne Shirley (of Green Gables) m-a fermecat din prima clipă. O fetiță orfană, ce la 11 ani e deja greu încercată de nefericire. Înfruntă însă experiențele vieții cu puterea debordantă a imaginației ei, cu purit...

Nu știu ce să fac cu mine. Mă leagăn de pe un picior pe celălalt fără rost ca și cum asta ar balansa cumva talerele de emoții ce ba mă trag în adâncimile trecutului, ba mă aruncă în speranțele, dar și în grijile viitorului. ”E firesc” , îmi spun inspirând adânc, ”așa se întâmplă la trecerea oricărui prag.” Acesta nici măcar nu e chiar al meu sau poate de aceea e răvășitor. E al fetei mele. Amplific în mine ca de atâtea alte ori stările ei afective deja (prea) puternice. Ne ‘citim’ neliniștea una în ochii celeilalte, ne vine să râdem una de cealaltă, asta ca să nu plângem, și decidem să mergem să ne cumpărăm pantofi. Un asemenea eveniment are clar nevoie să fie trăit de la înălțimea tocurilor. ”Să le văd mari, cu școala terminată.” Legământul meu toți anii aceștia față de ce am considerat întotdeauna valoros și important. Era o mantră zilnică ce trebuia să îmi păstreze corpul și mintea într-o homeostază a sănătății și puterii de a le susține până își afundă rădăcinile, își cresc un t...

 Anul acesta am uitat. Am uitat pur și simplu de ziua aceea de ianuarie, incredibil de rece peste care căzuseră deja mult prea multe ninsori, în care între noi s-a așezat apăsătoare, mută, tristă neviața. Când mi-am dat seama, mi-am îngropat ochii în pământ de remușcare, de vinovăție, deși știam că nu ai murit nici pentru o clipă de-adevăratelea în mine, deși n-a trecut nici o zi fără un gând pentru tine. Mi-am spus apoi consolator că poate nu e așa rău că n-am rememorat momentul acela, că poate nu mai am nevoie de ziua aceea, că poate să se piardă în trecutul nediferențiat pentru că în sfârșit nu mai contează momentul despărțirii, pentru că de fapt nu s-a petrecut niciodată. Mi-am imaginat că îmi ridici bărbia fără vreun cuvânt și îmi îndrepți privirea înspre tine cea de acum, spre noi cele din prezent îmbrățișate în suflet, înțelegându-ne. Înțelegerea e de fapt cea mai anevoioasă. Nu se petrece probabil nicicând în timp real. Defazată de prioritățile vârstelor diferite, de ”revol...

Iubesc deplin luna aprilie, capricioasă, nehotărâtă, gălăgioasă și în același timp monotonă, îmbufnată și plictisitoare cu ploile fără sfârșit, înfloritoare și plină de speranță, în cele din urmă. Adolescența însăși. Între răzbătătorul Mărțișor și plenarul Florar, Prier e fluid, feminin, teluric și plin de vitalitate. Se dezvăluie ca un timp al metamorfozelor, al evenimentelor sacre, al vânturilor prielnice, al contradicțiilor, carnavalesc pe alocuri, un timp al trudei pământului, al curățeniei, al răbdării de a pune temelii, de a aștepta cu încredere. E poate timpul cel mai evident al încordării dintre văzut și nevăzut, dintre predeterminat și asumat, dintre moarte și viață. Nu e cale de mijloc. Simt profund, emoțional extremele în vremea aceasta, urmând simbolic calea naturală a seminței care moare pentru a rodi și drumul spiritual al misterului pascal, al morții și învierii lui Hristos. Inevitabil, îmi pun ciclic întrebările fundamentale despre destin, credință, despre semnificația ...

Dintr-o fotografie sepia de mai bine de 70 de ani îmi zâmbește un chip tânăr, luminos, cu ochi strălucitori (pe care eu îi știu ca cerul limpede de vară), cu părul frezat pe spate după moda vremii, pozând a june prim, cum se poza pe atunci. Pe dos, un mic text caligrafiat cu grijă, o promisiune de neuitare. Mai apoi, de pe raftul bibliotecii mele, dintr-o fotografie alb-negru, mă privesc două chipuri tinere și luminoase. Ea cu părul încrețit și aranjat după moda vremii, cu ochii pătrunzători (pe care eu îi știu căprui deschis), într-o rochiță cu guler rusesc și cu un mic șirag de perle la gât. El, neschimbat, poate doar cu zâmbetul mai reținut, mai serios, mai matur. Ce m-ar putea opri să îmi imaginez, pornind de la ele, o nemaipomenită poveste de iubire? Totul stă în iscusința povestitorului, în perspectiva lui: Ea, ingenuă, l-a fermecat din prima clipă, El, cuceritor, i-a tăiat respirația cu o simplă privire răscolitoare… ”La început, înainte, mi-ar fi adus luna de pe cer. Apoi…” , m...