Lăcrămioare

„Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, E ca în minte să te am Şi-ncet să mi te-apropii.” Şi dacă am uita într-o iarnă sub zăpezi chipul deja ca o emblemă al tânărului Eminescu, ar troieni peste noi cu poezie, cu rime dulci şi ritmuri perfecte. Ar creşte plopi unduioşi şi însinguraţi în singurătatea fiecăruia dintre noi şi ne-ar bântui dureroase melancolii. S-ar veşteji iarba sub picioarele noastre, iar codrii s-ar zbuciuma în tânguiri de jale, s-ar mistui în războaie de ramuri şi n-ar mai găzdui trecutele copilării. Şi dacă am uita surâsul lui trist, ar vui prin aer sonete, glosse, testamente, s-ar rostogoli-n vârtejuri pamflete, scrisori. Ar curge istoria monoton, ar flecări gânditorii cu înţelepţii, poeţii ar dormi. „Şi dacă stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându-mi gândul.” Şi dacă am uita privirea lui înnegurată şi arzătoare, ar plânge peste noi metafore şi versuri, ar izvorî poeme. Ar năvăli peste noi reveriile noc...

a apus Soarele a apus Luna se naşte Lumina” (Vasile Mitu, Sastra) A fost cândva o fetiţă care credea că toţi brazii din oraş sunt pomi de Crăciun pe care i-a lăsat Moşul să ştie pe unde să se întoarcă la anul; o fetiţă care se juca singură, de dimineaţa până în noapte fascinată sub pomul împodobit, inventând poveşti pentru păpuşile cuminţi. Nu ştia nimic despre Stea, despre Prunc, dar avea sufletul curat şi „erau steluţe în genele ei”*. A fost cândva un oraş între dealuri în care ningea de Crăciun peste tristeţile oamenilor cu fulgi albi, imenşi, mângâietori. Adunaţi în cercul sărbătorii, locuitorii cântau vechi cântece de dragoste pentru Fecioară şi Copilul ei Sfânt. Şi „ningea blând mâini de alabastru lucrau neobosite alba împărtăşanie cu vioara sub braţ cu gulerul ridicat sufletul zilei urca strada păşind agale sub blânda ninsoare.”** A fost cândva o ţară rotundă şi însângerată ca un măr pe care-l primesc colindătorii în seara de Ajun; o ţară verde ca uniformele soldaţ...

"Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului." (Mihai Eminescu, Colinde, colinde) Înrădăcinat arhetipal, imaginarul pământurilor perfecte, binecuvântate sau izbăvitoare a pus pe drumuri popoare, eroi sau pribegi căutând Câmpiile elizee, Dacia hiperboreană, Raiul de pe pământ. Omul modern cu aceleaşi aspiraţii, doar demistificat, uneori, şi-a luat dreptul de a-şi căuta fericirea în orice ţară care aproximează Idealul dorit. Îşi spune şi i se spune Emigrant (în româneşte, un neologism francez, dar cu rădăcini mult mai vechi în latină), adică cel strămutat (definitiv) dintr-un pământ în altul. Chiar în limba română recunoaştem rădăcina (a) migra şi câmpul semantic se lărgeşte (popoare, animale ce nu-şi găsesc liniştea într-un singur loc) incluzând aventura (veşnicei) călătorii. CĂLĂTORIA O stare experimentală la care te supui ca la o nebunie frumoasă, ca orice încercare de cunoaştere nemijlocită; O stare preînchipuită a cărei ipoteză este drumul sub semnul hazardului, al accide...