Lăcrămioare

În vremea copilăriei și tinereții mele, în luna august ne antrenam pentru ”marea” defilare de ziua națională a republicii, sărbătorită pe 23 August - ziua când în 1944 armata română a întors armele împotriva Germaniei hitleriste, s-a alăturat aliaților și ”bravei armate sovietice” . Un eveniment pe care, evident, comuniștii și l-au atribuit, ca mai toată istoria contemporană pe care o învățam la școală. Astfel, tot în mod evident, comemorarea era un elogiu fastuos adus partidului comunist și mai ales conducătorului lui ”mult iubit” . Veteranii de război sau persoanele cu adevărat implicate în evenimentele de atunci sfârșiseră tragic ori deveniseră devotați regimului mai mult decât țării. În cel mai bun caz, se pierduseră în marea anonimă a poporului.  Cum nimeni nu îndrăznea să contrazică în vreun fel ”linia de partid” , ne aliniam cu mic cu mare și băteam pasul în ritmul muzicii patriotice ce duduia în difuzoare, scandând lozinci adulatoare când treceam prin fața tribunei demnita...

Mă las în voia zilelor lungi de vară în care, deși ar încăpea o mie de lucruri de făcut, totul din mine îmi spune că e pur și simplu vremea statului la soare. Nu că aș face-o la propriu, dar ideea totalei leneviri în moleșeala caniculei mi se pare extrem de atrăgătoare. E timpul în care nu s-ar întâmpla nimic, în care aș putea să dispar fără ca cineva să observe sau să se îngrijoreze, pentru că aș (putea) fi în vacanță.  Aș fi pe o insulă în mijlocul unui ocean de azur, pe o plajă cu nisip auriu, cu miros de alge și scoici, cu valuri blânde spălându-mi tălpile de orice griji sau oboseli. Aș dormi sub felinarul lunii și aș visa că plutesc pe ape line, legănată în barca abandonului de sine într-o soartă binevoitoare, protejată de furtuni ori monștrii din adâncuri. M-aș scufunda în voie în povești subacvatice printre corali și pești multicolori, învăluită în eterica muzică a sirenelor sfioase, zărindu-le doar ochii și părul albăstriu. Mi-aș spăla dimineața sarea de pe ochi cu rouă, m-...

Am foarte puține obiecte rămase de la părinții mei. Aproape nimic, urme vagi ale unei existențe modeste, dar pentru mine mereu suficiente. Cele mai dragi, ceasurile lor de mână simple și indestructibile. O familie mecanică rămasă intactă, cu ácele încremenite exact acolo unde le-a lăsat tatăl meu cu deja mult prea mulți ani în urmă.  Era obsedat nu atât de timp cât de exactitatea lui. De calitatea lui măsurabilă. A fi în prezentul exact era o formă de control a ceea ce îți putea scăpa ireversibil printre degete. Și-a trăit întreaga viață în acest ritm, al punctualității, al respectului față de fiecare minut, al lui și al fiecăruia.  Duc mai departe punctualitatea lui, dar nu și disciplina. Ajungem simultan, dar pe cu totul alte căi. El, un gardian al timpului, eu, o risipitoare. Nu m-a judecat însă niciodată pentru asta. Așa cum probabil nu m-a judecat în general. Era un om al faptelor, nu al interpretărilor. Ar fi corectat poate (mai) militărește zburătăcirile mele, dar nu l-...

Am citit Agapae, rodii și diamante (Editura Armonii culturale, 2025) pe nerăsuflate, incitată mai întâi de titlul atrăgător. Curioasă și nerăbdătoare ca la prima întâlnire. Apoi pe îndelete urmând semnele lăsate de creion. Am avut din prima clipă sentimentul că mă aflu în același timp într-un atelier de creație și într-un spectacol imersiv de tablouri ce se nășteau unele din altele. Stăteam la masa de scris împreună cu autoarea ca la o prietenească agapă, în timp ce gustam deja din fructul copt al rodiei poveștilor ei și mă răsfrângeam la rându-mi în diamantele gândurilor ei și ale cuvintelor șlefuite cu migală. Senzorială, francă, poetică, pendulând între introspecție și fantezie, între concretul biografic și metafizica simbolurilor, noua carte a Luisei Apostol e o complexă experiență intelectuală și de suflet. * ”Nisipul e cu adevărat poetic (...) și Țărâna” . Refuzând ”catifeaua” sau ”puroiul” ca repere estetice, Arta poetică a Luisei Apostol alege pe de o parte cristalele de nis...

Mama mea e un câmp de margarete, cât cuprind cu vederea vieții mele. E pâlcuri de flori pe marginea oricărui drum pe care merg, oricât de prăfuit sau de neînsemnat, amintindu-mi că frumusețea e la tot pasul. Că oricând îmi abat privirea e mereu cineva acolo, străjuindu-mă. Mama mea e începutul oricărei zile, de la prima. E aburul cafelei de dimineață, e amintirea cea mai dragă când o privesc punând ibricul pe foc, turnând cafeaua în apa clocotindă, lăsând zațul să se așeze și aruncând o privire fugară la urmele lăsate pe fundul ceștii goale. Ca și cum doar-doar îmi va fi bine.  Mama mea e hărnicia neobosită, e netristețea de câte ori intru pe ușă, e liniștea când sunt în preajma ei, e neuitarea. E simplitatea șoaptei de noapte bună. E până azi însoțitoarea mea înspre somn și doar gândul la propriile mele fete o egalează. Am urmat-o în a fi cântec de leagăn, alungător de coșmaruri, o aripă protectoare în odihnă, în vis.  Acum sunt doar eu aievea pe acest drum… Fata mea mare mă ...

Foială insuportabilă în pat până aproape de dimineață. Ciudățenia unei minți ce nu poate adormi, deși se poate relaxa. Corpul trosnește în încheieturi, mușchii zvâcnesc sau dor. Disconfortul în a-ți găsi poziția în care să te lași pradă somnului. Și apoi, cumva, în sfârșit, negură. Altcumva, altundeva pentru câteva ore.  Dacă aș putea surprinde momentul adormirii poate l-aș putea recrea. Dar scapă de fiecare dată conștientului, memoriei. E o fantă de trecere ce nu o pot desluși din nicio parte. Îmi amintesc disperarea de a adormi, dar nu și clipa în care am trecut pragul. Mă pot aminti visând, dar nu și cum am ieșit din vis. Poate așa e cu toate trecerile vieții. Te ții minte copil, dar nu și cum ai devenit necopil, adolescent și apoi altceva și așa mai departe. Oricum undeva sunt toate păstrate, amestecate. Poate așa e și somnul, în adânc, o altfel de trezie, în care mișcarea și opusul ei se contopesc. Pe culmile oboselii, însă, ți-ai dori ca toate acestea să fie limpezi, ordonate...

  ”Ești femeie în toată firea!” Mi se spune de ceva vreme, mai în glumă, mai în serios. Ce o fi însemnând? Prima imagine ce îmi vine în minte este caricatura aceea cu femeia-caracatiță, fiecare braț ocupat cu altceva, în timp ce ea rămâne impecabilă, zâmbitoare.  Nu, în niciun caz eu. Poate totuși ”un diamant cu multe fațete, toate adevărate” (cum îmi spune prietena mea, cea cu soare în loc de inimă). Doar că eu, până să îi văd frumusețea și valoarea, simt nemiloasa-i șlefuire. Sudoarea, răbdarea, încordarea, minuțiozitatea de a limpezi fiecare plan, de a ascuți fiecare muchie, de a pune în valoare fiecare colț. Ezitările, zgârieturile novicei, sclipirile timide, întrebările fără oprire, posibila ratare cu fiecare greșeală. E drept, cu timpul piatra rece, dură, dar tot mai aproape de esență, devine o a doua natură. După o vreme autenticitatea ei e tot ce contează. Nu se mai vrea podoabă impresionantă, ori obiect de admirație. Abia atunci poate începe adevărata creație, cea ...