Lăcrămioare

 Am ajuns în sfârșit în Cavendish, mai degrabă în Avonlea, pe o ploaie măruntă de sfârșit de mai. După o lungă călătorie ce parcă abia începe să își dezvăluie răscrucile. Am pornit de când mă țin minte. De când am descoperit imaginația, de când m-am întâlnit cu poveștile și ele au devenit realitatea fără de care nu puteam trăi. N-am știut atunci că în zorii maturității voi traversa de-a binelea un ocean, că mă voi muta cu un pas mai aproape, în limba lui Alice și a surorilor March, cele care au făcut posibilă nașterea Ei. Mai apoi, că după alți douăzeci și cinci de ani, voi străbate nenumărați kilometri până pe o insulă la Atlantic în care, pentru mine, bate însăși inima Canadei.   O inimă romantică în pieptul unei fetițe cu părul de foc asemeni pământului din jur. Anne Shirley (of Green Gables) m-a fermecat din prima clipă. O fetiță orfană, ce la 11 ani e deja greu încercată de nefericire. Înfruntă însă experiențele vieții cu puterea debordantă a imaginației ei, cu purit...

Nu știu ce să fac cu mine. Mă leagăn de pe un picior pe celălalt fără rost ca și cum asta ar balansa cumva talerele de emoții ce ba mă trag în adâncimile trecutului, ba mă aruncă în speranțele, dar și în grijile viitorului. ”E firesc” , îmi spun inspirând adânc, ”așa se întâmplă la trecerea oricărui prag.” Acesta nici măcar nu e chiar al meu sau poate de aceea e răvășitor. E al fetei mele. Amplific în mine ca de atâtea alte ori stările ei afective deja (prea) puternice. Ne ‘citim’ neliniștea una în ochii celeilalte, ne vine să râdem una de cealaltă, asta ca să nu plângem, și decidem să mergem să ne cumpărăm pantofi. Un asemenea eveniment are clar nevoie să fie trăit de la înălțimea tocurilor. ”Să le văd mari, cu școala terminată.” Legământul meu toți anii aceștia față de ce am considerat întotdeauna valoros și important. Era o mantră zilnică ce trebuia să îmi păstreze corpul și mintea într-o homeostază a sănătății și puterii de a le susține până își afundă rădăcinile, își cresc un t...

 Anul acesta am uitat. Am uitat pur și simplu de ziua aceea de ianuarie, incredibil de rece peste care căzuseră deja mult prea multe ninsori, în care între noi s-a așezat apăsătoare, mută, tristă neviața. Când mi-am dat seama, mi-am îngropat ochii în pământ de remușcare, de vinovăție, deși știam că nu ai murit nici pentru o clipă de-adevăratelea în mine, deși n-a trecut nici o zi fără un gând pentru tine. Mi-am spus apoi consolator că poate nu e așa rău că n-am rememorat momentul acela, că poate nu mai am nevoie de ziua aceea, că poate să se piardă în trecutul nediferențiat pentru că în sfârșit nu mai contează momentul despărțirii, pentru că de fapt nu s-a petrecut niciodată. Mi-am imaginat că îmi ridici bărbia fără vreun cuvânt și îmi îndrepți privirea înspre tine cea de acum, spre noi cele din prezent îmbrățișate în suflet, înțelegându-ne. Înțelegerea e de fapt cea mai anevoioasă. Nu se petrece probabil nicicând în timp real. Defazată de prioritățile vârstelor diferite, de ”revol...

Iubesc deplin luna aprilie, capricioasă, nehotărâtă, gălăgioasă și în același timp monotonă, îmbufnată și plictisitoare cu ploile fără sfârșit, înfloritoare și plină de speranță, în cele din urmă. Adolescența însăși. Între răzbătătorul Mărțișor și plenarul Florar, Prier e fluid, feminin, teluric și plin de vitalitate. Se dezvăluie ca un timp al metamorfozelor, al evenimentelor sacre, al vânturilor prielnice, al contradicțiilor, carnavalesc pe alocuri, un timp al trudei pământului, al curățeniei, al răbdării de a pune temelii, de a aștepta cu încredere. E poate timpul cel mai evident al încordării dintre văzut și nevăzut, dintre predeterminat și asumat, dintre moarte și viață. Nu e cale de mijloc. Simt profund, emoțional extremele în vremea aceasta, urmând simbolic calea naturală a seminței care moare pentru a rodi și drumul spiritual al misterului pascal, al morții și învierii lui Hristos. Inevitabil, îmi pun ciclic întrebările fundamentale despre destin, credință, despre semnificația ...

Dintr-o fotografie sepia de mai bine de 70 de ani îmi zâmbește un chip tânăr, luminos, cu ochi strălucitori (pe care eu îi știu ca cerul limpede de vară), cu părul frezat pe spate după moda vremii, pozând a june prim, cum se poza pe atunci. Pe dos, un mic text caligrafiat cu grijă, o promisiune de neuitare. Mai apoi, de pe raftul bibliotecii mele, dintr-o fotografie alb-negru, mă privesc două chipuri tinere și luminoase. Ea cu părul încrețit și aranjat după moda vremii, cu ochii pătrunzători (pe care eu îi știu căprui deschis), într-o rochiță cu guler rusesc și cu un mic șirag de perle la gât. El, neschimbat, poate doar cu zâmbetul mai reținut, mai serios, mai matur. Ce m-ar putea opri să îmi imaginez, pornind de la ele, o nemaipomenită poveste de iubire? Totul stă în iscusința povestitorului, în perspectiva lui: Ea, ingenuă, l-a fermecat din prima clipă, El, cuceritor, i-a tăiat respirația cu o simplă privire răscolitoare… ”La început, înainte, mi-ar fi adus luna de pe cer. Apoi…” , m...

Mi-e deja dor de ele. De fetele mele pornite în zorii anului nou pe propriul lor drum, cum se spune. Miroase a fraged, a promisiunea împlinirii, a frumusețe tânără, a libertate, a alb când închid ușa în urma lor. Închid și ochii și stau în dreptul ferestrei dinspre stradă, martora tăcută a plecării lor, mângâiată de soarele neașteptat de tandru de ianuarie și simt că totul va fi bine. Mă înfășor astfel o clipă în plus în aburul prezenței lor, apoi, resemnată, mă întorc la haosul rămas și încep să culeg și să orânduiesc cioburile inimii mele împrăștiate în amintirile casei în care au crescut și în care sunt acum doar musafire.  Cum nu ar folosi la nimic căderea în butoiul cu melancolie, îmi caut repede motive de reînsuflețire.  Întâi decid să nu scot bradul de Crăciun până în ultima zi înainte de colectare. Se ține încă atât de bine cu parfumul lui de sărbătoare, cu luminile și globurile lucinde încât nu-mi pot opri zâmbetul în preajma lui, nici starea aceea de seninătate, de b...

Mă năpădește melancolia anului care trece cu urmele roților lui adânc imprimate în memorie. Zâmbesc pentru că nu-i simt apăsarea, e doar un film derulându-se în gând. Unul de neuitat. A început cu optimismul schimbării, al aventurii, al îndrăznelii, dar și al intuiției, al apropierii afective în jocul numerologic al lui 5 și 2: 55 de ani de viață, 25 de căsnicie, 22, respectiv 20 de ani cu fetele, al 5-lea an în care am revenit consistent în paginile Observator -ului; intersecții esoterice ale drumurilor posibile pentru cine vrea să creadă în ele. Clasez repede, justificând fără prea multe resentimente, coloana pe minus din caietul contabil al minții, prea ancorată în concret. O transfer mecanic, ca de atâtea alte ori, pe lista anului viitor. Deschid însă cu plăcere caietul de literatură sentimentală al anului, mai mult o biografie a experiențelor nemijlocite decât imaginație ori vis, un jurnal de călătorii fondatoare și reîntâlniri esențiale. Dintre ele, revenirea în Timișoara, orașul...