Lăcrămioare

Iubesc deplin luna aprilie, capricioasă, nehotărâtă, gălăgioasă și în același timp monotonă, îmbufnată și plictisitoare cu ploile fără sfârșit, înfloritoare și plină de speranță, în cele din urmă. Adolescența însăși. Între răzbătătorul Mărțișor și plenarul Florar, Prier e fluid, feminin, teluric și plin de vitalitate. Se dezvăluie ca un timp al metamorfozelor, al evenimentelor sacre, al vânturilor prielnice, al contradicțiilor, carnavalesc pe alocuri, un timp al trudei pământului, al curățeniei, al răbdării de a pune temelii, de a aștepta cu încredere. E poate timpul cel mai evident al încordării dintre văzut și nevăzut, dintre predeterminat și asumat, dintre moarte și viață. Nu e cale de mijloc. Simt profund, emoțional extremele în vremea aceasta, urmând simbolic calea naturală a seminței care moare pentru a rodi și drumul spiritual al misterului pascal, al morții și învierii lui Hristos. Inevitabil, îmi pun ciclic întrebările fundamentale despre destin, credință, despre semnificația ...

Dintr-o fotografie sepia de mai bine de 70 de ani îmi zâmbește un chip tânăr, luminos, cu ochi strălucitori (pe care eu îi știu ca cerul limpede de vară), cu părul frezat pe spate după moda vremii, pozând a june prim, cum se poza pe atunci. Pe dos, un mic text caligrafiat cu grijă, o promisiune de neuitare. Mai apoi, de pe raftul bibliotecii mele, dintr-o fotografie alb-negru, mă privesc două chipuri tinere și luminoase. Ea cu părul încrețit și aranjat după moda vremii, cu ochii pătrunzători (pe care eu îi știu căprui deschis), într-o rochiță cu guler rusesc și cu un mic șirag de perle la gât. El, neschimbat, poate doar cu zâmbetul mai reținut, mai serios, mai matur. Ce m-ar putea opri să îmi imaginez, pornind de la ele, o nemaipomenită poveste de iubire? Totul stă în iscusința povestitorului, în perspectiva lui: Ea, ingenuă, l-a fermecat din prima clipă, El, cuceritor, i-a tăiat respirația cu o simplă privire răscolitoare… ”La început, înainte, mi-ar fi adus luna de pe cer. Apoi…” , m...

Mi-e deja dor de ele. De fetele mele pornite în zorii anului nou pe propriul lor drum, cum se spune. Miroase a fraged, a promisiunea împlinirii, a frumusețe tânără, a libertate, a alb când închid ușa în urma lor. Închid și ochii și stau în dreptul ferestrei dinspre stradă, martora tăcută a plecării lor, mângâiată de soarele neașteptat de tandru de ianuarie și simt că totul va fi bine. Mă înfășor astfel o clipă în plus în aburul prezenței lor, apoi, resemnată, mă întorc la haosul rămas și încep să culeg și să orânduiesc cioburile inimii mele împrăștiate în amintirile casei în care au crescut și în care sunt acum doar musafire.  Cum nu ar folosi la nimic căderea în butoiul cu melancolie, îmi caut repede motive de reînsuflețire.  Întâi decid să nu scot bradul de Crăciun până în ultima zi înainte de colectare. Se ține încă atât de bine cu parfumul lui de sărbătoare, cu luminile și globurile lucinde încât nu-mi pot opri zâmbetul în preajma lui, nici starea aceea de seninătate, de b...

Mă năpădește melancolia anului care trece cu urmele roților lui adânc imprimate în memorie. Zâmbesc pentru că nu-i simt apăsarea, e doar un film derulându-se în gând. Unul de neuitat. A început cu optimismul schimbării, al aventurii, al îndrăznelii, dar și al intuiției, al apropierii afective în jocul numerologic al lui 5 și 2: 55 de ani de viață, 25 de căsnicie, 22, respectiv 20 de ani cu fetele, al 5-lea an în care am revenit consistent în paginile Observator -ului; intersecții esoterice ale drumurilor posibile pentru cine vrea să creadă în ele. Clasez repede, justificând fără prea multe resentimente, coloana pe minus din caietul contabil al minții, prea ancorată în concret. O transfer mecanic, ca de atâtea alte ori, pe lista anului viitor. Deschid însă cu plăcere caietul de literatură sentimentală al anului, mai mult o biografie a experiențelor nemijlocite decât imaginație ori vis, un jurnal de călătorii fondatoare și reîntâlniri esențiale. Dintre ele, revenirea în Timișoara, orașul...

”O inimă recunoscătoare nu e doar virtutea cea mai mare, ci mama tuturor celorlalte virtuți.” ー Cicero, Pro Plancio Mă imaginez uneori în fața celor cărora nu le pot mulțumi decât în gând. Unii au plecat pentru totdeauna, alții sunt departe sau doar de neajuns. Mulți nici măcar nu știu că exist sau cine sunt. Ne leagă însă discret, ireal, monologurile mele interioare pline de recunoștință. Spontane mărturisiri despre cum mi-au influențat viața, gândirea, cum mi-au potențat emoțiile, despre cum am trăit în umbra sau în lumina lor, chiar despre cum am supraviețuit în ciuda absenței lor. Despre cât îmi e de dor de ei. Mă minunez de întâlnirile cu ei aievea sau închipuite, de șansa neverosimilă, de necesitatea, de bucuria de a fi fost cumva în preajma lor. Mă apasă vinovăția de a nu fi înțeles de fiecare dată frumusețea, ori generozitatea lor, de a nu fi stat cu mintea deschisă în fața înțelepciunii lor, ori de a-mi fi închis sufletul în fața iubirii lor. *** Mă revăd alteori copilă timid...

Până să emigrez, călătoria avea sens doar în măsura în care exista un loc în care să mă întorc, un acasă al stabilității, siguranței și permanenței în care să îmi adun experiențele, încercările, suvenirurile; un spațiu clar al apartenenței. Orice drum era circular și ducea în final, instinctiv, la apartamentul părintesc din B. Orașul dintre dealuri, liniștit și fermecător, cel al copilăriei și al adolescenței mele. Doar că centrul meu magnetic a fost dintotdeauna altul. Un oraș îndepărtat, la marginea țării, efervescent, șarmant, pe care îl visam după povestirile încântătoare ale mamei mele. Orașul în care mă născusem, de altfel, părăsindu-l însă înainte de a avea amintiri conștiente. În micul burg ardelean, eu mă imaginam eroina descinsă dintr-o metropolă legendară și nimic nu îmi făcea mai mare plăcere decât să spun unde m-am născut ca și cum ar fi fost un merit deosebit pentru care trebuia să fiu pe deplin admirată. Veneam, după spusele mamei, dintr-o lume cu nume halucinante: Piața...

 Am ajuns o călătoare în patria mea, dar nu o străină. Recunosc și mă recunosc dealurile înalte cu pajiști și păduri tapițând în nuanțele lor de verde povârnișurile. Nu sunt simple peisaje care mă fac să mă simt acasă, sunt cărările pe care le calc în visele mele, locurile de unde răsare și unde apune soarele, sunt aventurile copilăriei, frisonul temerii de iarba înaltă și liniștea deplină. Nu am plecat de fapt nicicând dintre ele, îmi dau seama însă doar când le revăd aievea, când le miros parfumul, când mă pierd (cu firea) în aburul lor de dimineață. *** În ciuda nerăbdării mele, avionul nu pare să decoleze. Nu îi pornește unul din motoare, ne spune în cele din urmă căpitanul. E un murmur general de neliniște, o foială nervoasă în aerul cald, închis, înăbușitor. Telefoanele se super încing de atâtea mesaje. Al meu nu funcționează, nu pot să anunț pe nimeni. Mă gândesc că poate ar trebui pur și simplu să mă dau jos, aș mai putea petrece o săptămână în Atena. Îmi trec o mie scenari...