Am ajuns o călătoare în patria mea, dar nu o străină. Recunosc și mă recunosc dealurile înalte cu pajiști și păduri tapițând în nuanțele lor de verde povârnișurile. Nu sunt simple peisaje care mă fac să mă simt acasă, sunt cărările pe care le calc în visele mele, locurile de unde răsare și unde apune soarele, sunt aventurile copilăriei, frisonul temerii de iarba înaltă și liniștea deplină. Nu am plecat de fapt nicicând dintre ele, îmi dau seama însă doar când le revăd aievea, când le miros parfumul, când mă pierd (cu firea) în aburul lor de dimineață.
***
În ciuda nerăbdării mele, avionul nu pare să decoleze. Nu îi pornește unul din motoare, ne spune în cele din urmă căpitanul. E un murmur general de neliniște, o foială nervoasă în aerul cald, închis, înăbușitor. Telefoanele se super încing de atâtea mesaje. Al meu nu funcționează, nu pot să anunț pe nimeni. Mă gândesc că poate ar trebui pur și simplu să mă dau jos, aș mai putea petrece o săptămână în Atena. Îmi trec o mie scenarii prin minte în timp ce rămân nemișcată pe scaun privind prin hublou agitația echipelor de la sol; un tub uriaș înfipt în burtoiul avionului parcă direct sub picioarele mele. În nici un avion până acum nu s-au explicat atât de insistent și de răspicat măsurile de securitate, nu s-a verificat atât de amănunțit fiecare detaliu. Sau poate e doar precizia limbii române. Dau să mă panichez, dar inima nu bate cu niciun strop mai repede sau mai tare. Știu cumva că îmi e dat să ajung cu bine și de data asta, chiar dacă nu pricep întârzierea. De îndată ce s-a înserat de-a binelea, avionul pornește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și în mai puțin de o oră începe să coboare deasupra Bucureștiului. Peste oraș se rostogolește uriașă, rotundă, portocalie luna. Nu-mi pot lua privirea de la ea. De fapt ne privim ochi în ochi pentru prima oară. Zâmbesc a înțelegere în timp ce ea așteaptă răbdătoare.
***
Așteptarea, anticiparea mi le reprezint lacrimiforme. Încep într-un punct al conștienței și se deschid, se umplu ca un sac prelingându-se înspre momentul întâmplării, înspre clipa propriu-zisă, imaginate la rândul lor ca având aceeași formă geometrică răsturnată. Preaplinul întâlnirii se resoarbe într-un punct distinct în memorie din care poate porni oricând o nouă emoție, o dorință sau un dor care vor desena prin scurgerea sub propria greutate o altă lacrimă ce se va împlini într-o altă clipă; până când o bună parte din ce suntem e făcută din înlănțuirile acestea; simbolice încatenări ale iubirii eterne.
***
E oare iubirea cea care ne pune pe drumuri, înainte și înapoi între acasă-uri?
***
După o vreme revenirea în țară nu mai este o călătorie de emigrant, de pribeag măcinat de doruri, de regrete, de comparații, de confirmări sau justificări ale alegerilor vieții. Nu mai e străbătută de nicio încordare identitară sau de apartenență și nu mai e clar o obligație. După o vreme nu mai trebuie să dovedești ce ești în raport cu cei rămași, de fapt nimeni nu mai trebuie să dovedească nimic. Nu mai e nici o întoarcere în trecut sau o sentimentală căutare a lui. E ca și cum ai trece firesc un prag între două camere ale casei tale, locuite fiecare de cei mai dragi ai tăi și tot ce contează e bucuria prezentului de a fi împreună în oricare te-ai afla.
***
Nu poți să nu admiri redecorările moderne sau să nu te cuprindă nostalgia în fața lucrurilor neschimbate. Nu poți să nu remarci că bătrânii sunt mai bătrâni, adulții mai maturi, copiii tot mai mari, ba chiar au copii la rândul lor. Nu poți să nu te întrebi cum vei fi arătând tu însăți în această ilustrată. Doar că indiferent de decor sau de realitatea vârstei, de fiecare dată se petrece același lucru extraordinar. ”Bătrânii” sunt plini de vitalitate și energie în a te răsfăța, pregătesc în exces mâncărurile favorite ale tuturor, scot cu acuitate din cutia amintirilor anecdotele de familie. ”Maturii” râd gălăgios și seriozitatea responsabilităților se topește în comportamentul ludic al relațiilor fără griji de odinioară. Doar generația nouă se uită perplexă sau cu îngăduință la acești brusc necunoscuți pe care obișnuiesc să îi numească părinți, bunici, mătuși sau unchi fără să și-i fi imaginat vreodată copii sau tineri. Stările acestea pe care le credeam la periferia vieții sau adânc îngropate răbufnesc autentice, libere, mai fericite decât oricând. Sunt de fapt singurul bagaj pe care merită să îl iei în călătoria de întoarcere.
Comments
Post a Comment