Lăcrămioare

Armata lui Putin atacă Ucraina! Totul e rău în această imagine, în aceste știri de groază ce se derulează incredibil sub ochii noștri, atât de aproape de curtea noastră. Nebunia, paranoia, grandomania, ambiția unui KGB-ist de rangul doi ce se vede tzar. Pentru care singura lege e cea a puterii, a intimidării, a supunerii celuilalt, chiar cu prețul ruinării propriei țări. Clica servilă, manipulată, înfricoșată sau fanatică ce îl susține. Minciuna și dezinformarea. Arestarea celor ce se opun. Faptul că pur și simplu se poate invada, distruge, ocupa o altă țară suverană, neprovocat, neîntemeiat. Suferința! Faptul că se crede că nu se va opri… *** Ce dă sens, frumusețe și valoare vieții? Pentru ce merită trăit și cum? Cu ce ne umplem în fiecare zi gândurile, inimile? Întrebări fundamentale pentru orice destin, retorice adesea când suntem prinși la răscruci și grave, fără răspuns când ”a exista” e totul.  *** Predicatul fără nuanțe și calități. Supraviețuiești sau mori. Dar mai mult mor...

I want to believe that we did not completely lose (in the sound of horns, in harmful tensions or in legitimate worries and sufferings) an event that should delight us, unite us, fill us with admiration and hope. The Olympics! Under the weight of the relentless pandemic with its severe restrictions, the empty stands and the political as well as humanitarian controversies regarding the host country from the very beginning, this year's competition could still be an optimistic breath for a tired world turned upside down. We need to be fascinated and inspired by the countless stories of our athletes that transcend adversity, injustice, pain and fear. To rally behind them, true supporters of their perseverance, courage and dedication. From the first days of the Games, Madeline Schizas became a household name. The young Canadian skater was unquestionably the "heroine" of the day, astonishing the world with her determination to lead Canada's figure skating team into the fina...

Întindea cu grijă pe geamul proaspăt spălat perdele noi de in și draperii catifelate la fel de albe. La întrecere cu iarna de dincolo de fereastră. Un singur Alb ce unea încăperea și lumea. O poveste înăuntru, un basm în afară sau poate și acestea erau doar una. Ieși hipnotizată în ninsoarea deasă a înserării, în întinderea de nea sub care nu se mai deslușea nimic, purtată mai degrabă de instinctul drumului decât de realitatea lui. O liniște fără mărgini ce făcea ca sunetele pașilor adâncind zăpada să scârțâie înfundat ca o ecolalie atonală, ca bătăile prea zgomotoase ale inimii ce vor să te aducă alert în momentul prezent. Mai apoi începu să perceapă vag inflexiunile fulgilor atingând fâșul impermeabil al paltonului, pielea moale a mănușilor, ceilalți fulgi în cădere, așezându-se foșnind în geometria covorului lor ca într-un joc de Tetris. O incredibilă foială microcosmică. Șoapte imperceptibile ce deveneau zgomot în tihna tranchilizantă din jur. Se simțea o stridentă pată de culoare ...

Vreau să cred că nu rătăcim cu totul (în zgomot de claxoane, în tensiuni dăunătoare sau în legitime îngrijorări și suferințe) un eveniment care ar trebui să ne încânte, să ne unească, să ne umple de admirație și speranță, Olimpiada! Sub semnul necruțătoarei pandemii cu severele ei restricții, a tribunelor goale și de la bun început a controverselor politice și umanitare privind țara gazdă, întrecerile din acest an ar putea fi totuși o respirație optimistă a unei lumi întregi obosite, întoarse pe dos. Avem nevoie să ne lăsăm fascinați și încurajați de nenumăratele povești ale atleților noștri care transcend adversitățile, nedreptățile, durerile, fricile. Putem fi împreună în jurul lor, adevărați suporteri ai perseverenței, curajului și dedicației lor de a reuși și pentru noi, uneori în cele mai neașteptate feluri.   Din primele zile ale Jocurilor, numele Madelinei Schizas a ajuns pe buzele tuturor. Tânăra patinatoare canadiancă a fost fără drept de apel ”eroina” zilei, uimind ...

”Într-o noapte, intră în locuința judelui Thomas Werner un ungur cu un singur ochi și îl tăie cu sabia și îi spintecă un picior. Nefericitul a fost prins fofilându-se pe lângă Poarta Broaștelor, tot încercând să fugă din cetate. A fost executat a doua zi în Markplaz, prin decapitare.” (5) Așa începe, à la Games of Thrones , deloc pentru inimile slabe, cartea Ioanei Bradea Înalt este numele tău (Humanitas, 2017) răvășind din start idealizatele reverii medievale din tinerețea mea în care băteam zilnic dalele aceluiași burg.  E greu de crezut că un loc ce-și poartă pe picioare istoria te poate lăsa nemișcat, neafectat de murmurul trecutului ce schimbă compoziția însăși a aerului din jur. Mulți călătoresc spre astfel de experiențe, iar când îți e dat să trăiești într-un astfel de loc ești modelat interior, fără să știi, de greutatea, de responsabilitatea lui. Mi-am imaginat și eu povești misterioase inspirate de pașnicul, mic (pe atunci) oraș ardelenesc ce-și întindea existența cu mu...

Mă visez recurent suspendată pe o punte îngustă peste abis. Știu cumva că e una oarecare, nici prea șubredă, nici prea stabilă. Trebuie doar să merg pe ea și voi ajunge exact unde trebuie. Întrezăresc vag când mă uit în urmă punctul de plecare, dar nici vorbă de celălalt capăt. De l-aș vedea sau l-aș atinge ar fi prea târziu, mi-aș fi consumat deja toate opțiunile, mi-aș fi făcut toate alegerile. O lespede îmi e cunoscută și despre următoarea n-am habar, par la fel, dar se colorează și se mișcă după propriile-mi stări. Uneori mi-e teribil de frică, văd doar hăul în care m-aș putea oricând prăbuși, alteori mi-e frig și sunt extrem de supărată, mânioasă chiar, câteodată zâmbesc și aș vrea să mă opresc în acel loc, adesea sunt curioasă și entuziastă de pasul următor, dar parcă de prea multe ori sunt pierdută, tristă, fără rost. Mă așez atunci obosită, însingurată, deznădăjduită în mijlocul punții mele fragile și observ brusc, cât văd cu ochii punți lângă punți, cu acrobați ca mine încercâ...

Nu sunt niciodată pregătită pentru iarnă, deși nu e niciun secret că vine de fiecare dată. Se face brusc frig, ninge ca din senin, iarba încă verde îmbătrânește peste noapte și eu devin o palidă ființă zgribulită în frigida vreme lipsită de viață. Resemnată, protejată de căldura casei mă pierd privind cerul, șiragurile albe ce umplu orizontul, fulgii hieratici, aproape imponderabili plutind în voie, fără grijă și uit în cele din urmă cu totul neplăcerile practice ale întâmplării, zâmbesc copilărește și mă prind în joaca, în feeria, în lumea ei de basm. Oricât de atent, ochiul meu limitat nu poate cuprinde irepetabilul spectacol al fiecărei ninsori. Pare aceeași piesă, aceiași actori, dar e mereu o altă poveste cu alte personaje și alte destine, deși cumva cu același final. Cum se poate crea la nesfârșit cu doar trei atomi și un fir de polen sau de praf? Cum se poate reinventa aceeași formă, un simplu hexagon, în infinite variațiuni? Cum se poate modela un compus anorganic prin însăși t...