Întindea cu grijă pe geamul proaspăt spălat perdele noi de in și draperii catifelate la fel de albe. La întrecere cu iarna de dincolo de fereastră. Un singur Alb ce unea încăperea și lumea. O poveste înăuntru, un basm în afară sau poate și acestea erau doar una.
Ieși hipnotizată în ninsoarea deasă a înserării, în întinderea de nea sub care nu se mai deslușea nimic, purtată mai degrabă de instinctul drumului decât de realitatea lui. O liniște fără mărgini ce făcea ca sunetele pașilor adâncind zăpada să scârțâie înfundat ca o ecolalie atonală, ca bătăile prea zgomotoase ale inimii ce vor să te aducă alert în momentul prezent. Mai apoi începu să perceapă vag inflexiunile fulgilor atingând fâșul impermeabil al paltonului, pielea moale a mănușilor, ceilalți fulgi în cădere, așezându-se foșnind în geometria covorului lor ca într-un joc de Tetris. O incredibilă foială microcosmică. Șoapte imperceptibile ce deveneau zgomot în tihna tranchilizantă din jur.
Se simțea o stridentă pată de culoare cu haina ei extravagant de roșie, o entitate de căldură în nesfârșirea albă și înghețată care începea să o învăluie protector, să o umple de tăcere, de pace, de o necunoscută energie purificatoare. Aerul rece îi năpădea terminațiile nervoase, anihilându-i receptorii de frig, strecurându-se apoi până în vene, până în gânduri, până ar înțelege pe deplin frumusețea și rostul întregului peisaj cu ea însăși în decor. Putea foarte bine fi un brad troienit sau cireșul înălbit din curte, își putea trimite sevele vitale în rădăcini sau chiar în pământul dormitând și să își vină în simțiri ingenuă odată cu florile de primăvară timide, tremurătoare. Doar orice înflorire are nevoie mai întâi de repaosul odihnitor al unei ierni, cu cât mai grele cu atât mai promițătoare.
Trează ca de obicei în inima nopții, cu ochii mijiți de oboseală, dar fără a-i putea închide până în somn, se minuna de strania lumină lăptoasă ce trecea difuză prin perdelele ei noi, o noapte albă fără lună înăuntrul ei și în afară ce-i mângâia cu vălul ei hieratic insomnia, însingurarea. Aparținea de acum nu numai nopții ci și iernii. Întoarsă în sine, mereu în culise, mereu pregătind și sperând în ascuns, în mister, în imaginabil. Adormi în cele din urmă visând cine mai știe ce când o străpunse în aceeași ochi mijinzi albastrul orbitor al dimineții.
Se repezi cu entuziasm pe ușă afară în plin soare cu inima deschisă, cu simțurile ascuțite, cu nerăbdarea minții în pragul unei noi experiențe. Curățaseră între timp șoseaua, trecură nepăsătoare câteva mașini prin fața ei în timp ce aștepta printre nămeții strânși la capătul străzii la semafor. Dar în parc, întinderea imaculată de alb, liniștea neclintită de nicio pală de vânt, statornicia de fotografie a unui peisaj ireal, neverosimil.
Își observă la un moment dat umbra alergând în juru-i ca Shadow după Peter Pan, cu gluga trasă bine peste urechi, cu franjurii fularului fluturând. Hohoti brusc de râs dându-și seama că aceea eram Eu, alergând spre punctul zero al momentului în care aș putea deveni această posibilitate a mea, în care aș putea din toată inima iubi iarna. N-aș accepta-o doar ca pe o explicabilă necesitate, nu i-aș supraviețui doar, ci pur și simplu m-aș bucura deplin de ea, m-aș adăpa din forța ei, m-aș rostogoli ca un copil fericit în zăpada ei moale.
Îmi dau lacrimile de frig, le simt curgând grele pe obraz, aproape înghețate până la punctul de sare ce le ține suficient de lichide să îmi ajungă pe buze, le gust ca și cum aș dori să gust iarna însăși, să mi-o apropriez literalmente, fizic. Îmi pare că tocmai această cunoaștere nemijlocită îmi lipsește, această tacită întâlnire fără confruntare, în care pot să mi-o apropii fără să mă consume cu viforul, cu neființa, cu minimalismul ei monocrom. Mă domină însă și acum fără drept de apel cu această zi impecabilă, glorioasă. Dar parcă nu îmi mai e așa teamă, nu mai vreau neapărat să mă ascund într-un bârlog așteptând să treacă, deși mi-e greu să mă gândesc că poate ține plictisitor până de Paște. Nu mi-o pot imagina eternă.
Sau poate dimpotrivă, chiar asta e pentru mine, experiența cea mai apropiată de eternitate. Doar în aparență un anotimp trecător sau un somn plin de pace. Rămâne ceva de mormânt dincolo de care nu mai este nimic în colțul minții mele când îi simt nemișcarea frigidă. Netragic, un regret plin de melancolie pentru când nu va mai fi o altă primăvară, netrist dacă i-aș putea înțelege nemărginirea.
Dar în acest moment însorit în care înot tot mai obosită prin zăpada ce-mi ajunge până la pulpe, în care inspir pe îndelete până în rărunchi aerul proaspăt, e doar curăție și simplitate în mine, e doar senin în mintea mea, doar mulțumire în inimă. Zâmbesc văzându-l pe A. călcând cu pași siguri, hotărâți, atât de în largul lui, apoi pe Caly albă și pufoasă și ea, zburdând ca o mieluță în zăpada aproape cât ea de înaltă de parcă ar fi praf de zahăr vanilat.
Încerc să mă țin pe urmele din fața mea, uneori las și eu altele noi pentru cei ce se vor aventura după mine, doar nimeni nu poate trece singur prin această copleșitoare splendoare.
Comments
Post a Comment