Lăcrămioare

Mă frământă de multă vreme, până la insomnie, gândul de a scrie despre ‘cheie’ , chintesența obiectelor miniaturale sau a ‘mărunțișurilor’ surprinzătoare ale vieții. Mă pierd însă în polisemantismul ei ca Alice în Țara Minunilor, prea mare sau prea mică față de incitanta cheie, mereu neadecvată față de dimensiunea istoriei ei. De la cheița de aur sau fermecată din povești și mituri la banala cheie ce atârna la gâtul fiecărui copil al generației mele, de la simbol al călătoriei spirituale și inițiatice la uriașa cheie țărănească lăsată ‘în cui’ , la poartă, la vedere, de la cheile Templului la cheia de boltă, de la cheia sol la cheia succesului, ca să nu mai aducem în discuție cheia franceză sau Cheile Bicazului... Ce să alegi? Câtă neliniște, ce necaz pentru bătrâna ce nu-și găsește cheia casei, scrie părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul Fericirii . Și câtă nădejde în rugăciunea ei către Sfântul Anton de Padova, popularul sfânt ce-și pleacă urechea la greutățile cele mai neînsemna...

Ca din senin în plin octombrie a început să plouă ca vara, cu picuri mari, nerăbdători. Un singur nor greu apărut nu se știe de unde în spatele casei, de cealaltă parte a străzii, soare. Mă refugiez în grabă în casă, uitând pe masa din curte ceașca de cafea. Mă uit ca printre lacrimi, fără să pot face vreun gest, la cana mea favorită din care sar zgunțiuri fine de zaț sub loviturile ploii. Mă gândesc că s-ar putea răsturna, că s-ar putea sparge, că ar putea pur și simplu dispărea și odată cu ea tot viitorul meu… trecut.  Ca atunci demult, în copilăria mea, când am scăpat neîndemânatică ceașca preferată a mamei… Mă învârteam ca de obicei prin bucătăria mică și înghesuită printre picioarele mamei și ale prietenei ei venite în vizită la o cafea, o țigară și o poveste. Simt încă mirosul de cafea fiartă în ibric și lăsată să se așeze, acoperită cu o mică farfurioară să își păstreze aroma. Mirosul de tutun, fumul tot mai pregnant al țigărilor aprinse una după cealaltă. Mă foiam pe scăune...

Mă simt atât de vinovată realizând că, obosită sau doar grăbită, înainte să pun jos cartea pe care tocmai o citesc, ‘tai’ în carnea ei cu un semn de carte sau doar cu o foaie de notițe oarecare. Feliez cu un gest mecanic, aparent obișnuit o ‘lume’ și ies din ea brusc cu o simplă mișcare a mâinii. Întrerup oare însăși existența poveștii, îi ciobesc oare integritatea lăsând-o în urmă sângerândă, neîncrezătoare în promisiunea revenirii? Sau poate resimt propria-mi fragmentare, poate inevitabil o frântură din mine rămâne între file... Cum de nu m-am gândit la asta niciodată?  Am aflat cu surprindere de curând și de procedeul invers. Historia Scholastica , manuscrisul lui Petrus Comestor din secolul al XIII-lea, avea paginile lipite două câte două și erau literalmente tăiate pe măsura avansării lecturii cu un mic dispozitiv ascuțit atașat de coperta cărții. [Deși parcă mai uimitor e supranumele autorului, Comestor (”Mâncătorul”), considerat un adevărat ‘devorator’ de cunoștințe.] Nu ș...

Spun uneori bizar despre cei ce au fost importanți în viața mea cel puțin la un moment dat, dar au trecut ambiguu, dureros prin destinul meu că… ”m-au iubit în felul lor” . Și m-aș bucura să rămân aici, la această simplă, consolatoare și împăcată concluzie. Doar suntem trecători nu numai prin viață, ci și prin viețile altora, e firesc să ni se despartă drumurile când nu se mai potrivesc. Pe de altă parte, prea sună a struguri acri... Fiecare îndepărtare a lăsat ochii mijind a durere, fiecare desprindere a tăiat adânc în țesuturi. Am pus câte un plasture stângaci peste fiecare sângerare, mi-am adunat cioburile inimii de pe unde s-au risipit după fiecare abandon, lipindu-le cum m-am priceput mai bine, ascunzând pe cât se poate cicatricile… Nu cred să existe cineva care să nu fi trecut prin aceste complicate (auto)intervenții chirurgicale, chiar dacă nu le-a privit… ’literaturizat’ . Firească e, nu-i așa, și îngrijorarea gândului de a fi provocat la rându-mi asemenea stări.  Poți iubi...

Cei mai de demult ca mine își amintesc cu siguranță cum copii fiind stăteam cu ochii lipiți de televizor pe toată perioada olimpiadelor, purtați ca într-o lume magică de vocea, de informațiile și cunoștințele, de moralitatea lui Cristian Țopescu, campionul indiscutabil al competenței, dar mai ales al ‘fair play-ului’ . Plonjam într-un univers al excelenței, al depășirii limitelor, al încercărilor și întrecerilor ce nici măcar nu știam că există, mereu în admirație, mereu în uimire, mereu convinși că mai mult de atât nu e cu putință. Emoție, tensiune, frustrare, mândrie națională, bucurie, dezamăgire, chiar supărare, dar mai mult decât orice încântarea de a vedea lumea întreagă adunată în jurul lacrimilor de fericire sau de tristețe ale celor mai puternici, mai atletici dintre noi. Lumea întreagă adunată în jurul a ceea ce modernitatea a numit “olimpism” , “spirit olimpic” . Jocurile, însă, nu au reușit niciodată să iasă din contextul social sau politic imediat, ele au reflectat de fiec...

Mă simt uneori un fir aproape imponderabil, un puf de păpădie plutind în vânt, în imensitatea aceasta a lumii, zburătăcind aproape liberă, cu suișuri și coborâri, schimbări de direcție, răsuciri și rostogoliri. M-aș putea pierde neștiută în infinitatea albastră sau m-aș putea îndrepta spre un loc potrivit, prielnic, în care aș putea prinde (noi) rădăcini, aș putea înflori și imaculat ar porni din mine alte fire în căutarea propriului rost. Oare nu se imaginează fiecare dintre noi într-o astfel de ‘țară’ , pe un pământ din acesta fertil, plin de oportunități, de roade la îndemână? E într-un fel un exercițiu interior de detașare, de reflecție, de admirație, de amintire, de speranță. Revizitez, cu lejeritatea acestei ‘fantazări’ de film suprarealist, variatele desprinderi oarecum firești ale vieții până la desprinderea aceea, cea mai mare, ultima dezrădăcinare, care te poartă înfrigurat spre ‘terra incognita’ . Mă revăd cu emoțiile gâtuinde, pe jumătate moartă de spaimă, pe jumătate încr...

Tot mai mult în ultima vreme obiectele activităților obișnuite se zbat să iasă din anonimatul decorului sau al purei utilități, îmi sar în atenție simbolic și în spațiul închis al izolării devin personaje într-o saga animistă: ceașca de cafea, ceasul de mână, cheia casei, semnul de carte, periuța de dinți ori nasturii rochiei. Toate au un destin, o poveste universală și intimă… De pildă nasturii… cu istoria lor îndepărtată, cu excesele vanitoase ale regilor purtând mii pe hainele lor... regești, cu lupte între bresle pentru întâietatea fabricării lor, cu damnarea lor ca semne ale păcatului și desfrâului, cu diversitatea și versatilitatea lor fără margini, cu deplorabilul plastic ordinar al producției de masă (devenind jalnic să ”lucrezi pe nasturi” ), cu nebunia colecționarilor... Îi simt fără echivoc în registrul definitiv al ”închiderii” , al ”încheierii” , ca ultimul act al îndelungului, laboriosului proces de a confecționa, tușa finală înaintea purtării. Sunt discret sau extravagan...