Căutări - Neiubirea

Spun uneori bizar despre cei ce au fost importanți în viața mea cel puțin la un moment dat, dar au trecut ambiguu, dureros prin destinul meu că… ”m-au iubit în felul lor”. Și m-aș bucura să rămân aici, la această simplă, consolatoare și împăcată concluzie. Doar suntem trecători nu numai prin viață, ci și prin viețile altora, e firesc să ni se despartă drumurile când nu se mai potrivesc. Pe de altă parte, prea sună a struguri acri... Fiecare îndepărtare a lăsat ochii mijind a durere, fiecare desprindere a tăiat adânc în țesuturi. Am pus câte un plasture stângaci peste fiecare sângerare, mi-am adunat cioburile inimii de pe unde s-au risipit după fiecare abandon, lipindu-le cum m-am priceput mai bine, ascunzând pe cât se poate cicatricile… Nu cred să existe cineva care să nu fi trecut prin aceste complicate (auto)intervenții chirurgicale, chiar dacă nu le-a privit…’literaturizat’.

Firească e, nu-i așa, și îngrijorarea gândului de a fi provocat la rându-mi asemenea stări. 

Poți iubi altfel decât în felul tău? Există grade de iubire? Există părți care ar putea fi iubite și altele care nu? Poți iubi azi și mâine uita cu totul? Poți spune: ”Iubesc, dar… nu destul, nu acum, nu în modul acela, nu pentru totdeauna, nu cum ar trebui, nu cum aș vrea, nu e ce/cum am crezut; m-a dezamăgit, m-a(m) înșelat...” Și alte din acestea care te pot întoarce cu ușurință pe dos sau pe toate fețele, fără un răspuns clar sau decisiv. Ca în toate relațiile eșuate sau semi eșuate, rămâne un spațiu pâclos care vrând-nevrând aparține de fapt ‘neiubirii’.

Neiubirea? O găselniță, un (pre-)fabricat, un simplu joc lingvistic, neadecvat, un alt ‘paradox al mincinosului’! Nu mai puțin chinuitoare, tulburătoare cu plethora ei de întrebări. Nu mă pricep să o analizez ‘filosofic’ și probabil în niciun alt fel, mă împiedic însă de ea în gânduri, în emoții și poate dacă i-aș putea pipăii marginile atât cât o pot cuprinde, dacă i-aș conștientiza măcar câteva din meandre, aș putea-o pune deoparte așa cum recomandă sfaturile înțelepte.

O vizualizez dincolo de cuvinte, ca pe o aglomerare noroasă, vineție, apăsătoare la capătul orizontului. Egoism, nehotărâre, teamă, delăsare, plictis, regret, frustrare, durere, dezamăgire, joacă, oboseală, registrul acela vag, ezitant, fără a cădea în ură, dispreț sau resentiment. O mamă abandonându-și copilul nou-născut, un tată ce nu-și asumă responsabilitatea paternă, un copil ce nu găsește timp pentru părinți, un iubit ce îți spune să îți găsești pe altcineva, pentru că el a făcut-o între timp, prieteni ce te uită, cărora nu le mai ești de folos, o profesoară ce te ”dezmoștenește” pentru că nu îi calci pe urme, o familie ce te reneagă că nu îi împlinești așteptările… “You name it!”

Te poți trezi brusc în neiubirea celuilalt. Deși trebuie să fi putut citi în avans ceva semne...Te aștepți ca greșelile tale să fi dus acolo. Uneori complicațiile vieții. Alteori însă, simpla ta existență. Ba în unele cazuri ți se spune că ești perfectă, minunată, că e spre binele tău, că n-ai nici o vină. De ce ”inocentă” (sau nu), sentimentul vinovăției e atât de copleșitor? De ce norul acela ce se prăvălește în furtună peste tine îți adâncește defectele, neîncrederea în sine, tristețea uneori până la depresie sau disperare? De ce doare dincolo de lacrimi? Ce mai poți crede despre tine, ce mai poți simți când rămâi cu tine însăți, cu iubirea ta în neiubirea celuilalt? De ce nu-ți trece niciodată prin cap că e incapacitatea sau nedorința celuilalt de a iubi sau de a iubi în continuare? De ce vezi doar hăurile tale și căderea ta în gol de una singură? Și cea mai grea întrebare dintre toate… Cum de iubirea ta n-a putut preveni toate acestea?

Am crezut la un moment dat că am găsit un remediu, nu pentru relația eșuată și consecințele ei, nu pentru o decentă imagine de sine sau pentru ușurarea autocompătimirii, ci pentru ”salvarea” iubirii (mele) ca ultima măsură a vieții (mele) sufletești. Mi-am imaginat că aș avea undeva în abstractul meu interior un fel de sertar în care mi-aș putea închide iubirile nedorite, neîmpărtășibile, ca pe un fel de resurse pe care le pot elibera când e nevoie de iubire pe undeva. Naiv, idealist. Nu am găsit desigur în mine un astfel de loc, și n-am fost în stare să construiesc un seif infailibil, ermetic. Iubirea mea imposibilă pulsează agonic în el, suferă, se îndoiește, impură la rându-i, contaminată de ploaia ce a căzut peste ea sau poate sărăcită de însăși natura ei. E tot mai mult o insulă, introvertită, însingurată se transformă tot mai mult într-o umbră, într-o iluzie, gravitând în ultimă instanță în vecinătatea neiubirii, mărginită de ea. 

Neiubirea nu e așadar absența iubirii și nicidecum opusul ei, ci limita ei, așa cum necredința nu e opusul credinței, doar relativizarea ei, cum neființa nu e opusul ființei, doar nostalgia ei. 

Mentalul nostru colectiv a aruncat iubirea în sfera infinitului, a atotputerniciei, atribut divin, invincibil, singurul poate pe care l-am putea imita sacrificial. Complexă, profundă, transformatoare, cum am putea să îi concepem sau să îi acceptăm finitudinea? 

Analogic poate. 

Așa cum ne-am împăcat cu limitele biologice. Așa cum am înțeles că nimic nu poate depăși viteza luminii, că matematica însăși e incompletă, la fel cunoașterea, că universul are margini, că libertatea are hotarele ei… Cum, de ce ar fi iubirea altfel? De ce am vrea-o altfel? ”Limitările” amintite nu ne-au oprit în vreun fel din a trăi din plin, din a gândi și a cunoaște tot mai mult și mai divers, din a fi liberi în atâtea feluri. Ar putea experiența neiubirii să ne facă să iubim mai mult chiar dacă nu deplin, să iubim suficient chiar dacă nu perfect? Și, da, este vorba despre iubirea aceea concretă, imediată pentru cei de lângă noi, din fața noastră, din jurul nostru!

Nu știu ce-mi veni acum cu gândurile acestea (cenușii), cu aceste întrebări care aleargă în cerc unele după altele fără a mai știi ce vor să găsească sau să demonstreze. Nu mai am răni deschise și știu că nu am cum să le evit pe cele ce stau să se întâmple. Cred că de fapt aspir să scot ratarea afectivă de sub semnul negativ, nu găsindu-i o justificare, cât înțelegând că e parte din condiția noastră imperfectă, dar și din șansa noastră de a nu renunța la a iubi (măcar) ”în felul nostru”, chiar și atunci când nu suntem iubiți (vizibil) înapoi. [Recunosc însă că îmi pare mai tolerabil să fii părăsită din neiubire, decât să rămâi prizoniera ei.] Fușăresc evident în final un subiect pe care n-aș mai vrea să-l vizitez nici măcar superficial. Iremediabil sfârșitul trebuie să fie unul optimist. Rămân aici, în pragul îmbătrânirii, la această simplă, consolatoare, nerealistă, dar împăcată concluzie.