Lăcrămioare

Când încep să crească, să se împlinească în propriul lor destin, copiii se desprind din încrengăturile copacului ancestral, devenind noii copaci ce împrospătează pădurea lumii. Sub îmbătrâninda noastră scoarță, tot mai brăzdată de experiența vremilor, pulsează seva bucuriei, a mulțumirii de a-i vedea prinzând rădăcini tot mai adânci și crescând ramuri tot mai înalte. Din fragede, unduitoare vlăstare îmi văd fetele crescând un trunchi tot mai zvelt, înmugurind și înflorind tot mai bogat cu fiecare primăvară, trecând prin fiecare anotimp tot mai firesc și mai sigur, îmbrățișând pământul și soarele, absorbind ploaia și roua, pregătindu-și roadele. Iubesc fără rețineri metafora copacului, chiar patinată de îndelungata-i folosire, și văd în ea în continuare o paradigmă existențială și comportamentală fundamentală în orice cultură și pentru fiecare om. De la misticul copac primordial ce ține cerul în ramuri sau este axa lumii, scara între teluric și divin, casa, universul nenumăratelor ...

Îmi amintesc caleidoscopic zilele de 8 martie ale copilăriei mele. Pe de o parte, zumzăiam harnică și neliniștită să confecționez cadouri neîndemânatice, dar pline de drag mamei mele, îi scriam puerile poezii la care lăcrima de fiecare dată și le arăta prietenei ei și vecinelor de etaj, strânse în bucătăria noastră la o vișinată, prăjituri, o cafea și o țigară. Strângeam cu râvnă bani pentru cadourile profesoarelor, mâncam cu toții bomboane aduse de diriginta noastră, cântam cu elan la tradiționala serbare... Pe de altă parte, îmi părea bizară brusca vizibilitate a tuturor femeilor din jur, toate erau aranjate, dichisite și zâmbeau nefiresc ca și cum ieri și mâine nu ar fi existat și tot ce Erau trebuiau să exprime în această singură zi, așa cum trebuiau îndreptățit să primească totul astăzi. Fără a înțelege sărbătoarea în sine, percepeam doar efectele ei. Desigur, nu știam mare lucru despre istoria femeilor, despre condiția și percepția lor socială în timp; nu știam despre mișcar...

Dacă cineva mi-ar cere să îi spun un cuvânt ce-mi sună profund românesc, mărțișor-mărțișoare ar fi fără îndoială unul dintre ele. De la deschisa, centrala vocală ă (distinctă în spațiul romanic), la consoanele “țiuitoare și șuierătoare” (ca vântul primăverii), la rotunjimea rostogolitoare a lui o ce se deschide (după buna tradiție a alternanței fonologice românești) în diftongul solar oa la plural. Îmi sună apoi ca un alint, ca o poveste de seară pentru copii. M-aș vedea foarte ușor spunându-le “mărțișoare” fetelor înainte de culcare. Deloc întâmplător, semantica lor se pierde în legendă, fie că e vorba de jertfa lui Decebal și a nobililor lui, de împietrirea neînțeleptei babe Dochia, de curajul tânărului care și-a dat viața pentru a salva soarele, de Zâna Primăverii care a reînviat ghiocelul din ghiarele Iernii, cu propriul sânge. Paradoxal, dacă numele trimite etimologic la latinescul Mars, semantica lui mitică e pre-romană, ea se pierde în illo tempore , în spiritualitatea ...

Prima întrebare a impunătorului, impresionabilului, categoric intimidantului profesor de antropologie culturală (folclor, mai pe românește) la primul curs din pretențioasa Facultate de Litere, a fost care e visul (aspirația, speranța) Omului din imemoriale timpuri până azi? Nemurirea, gândesc fără ezitare, dar glasul meu nu se materializează într-un răspuns, și o mormântală tăcere se așterne peste întregul an întâi în ciuda neliniștii interioare a fiecăruia dintre noi. Ce a rămas neschimbat în imaginarul fiecărei fete de la bunică, stră-bunică și până la voi? Încearcă profesorul condescendent în fața unei clase pline de fete tinere la începutul drumului spre o strălucită desăvârșire intelectuală. Ce părere ai, stimată colega? Înțepenesc sub privirea fără echivoc și încerc să mă scurg sub banca neîncăpătoare. Mintea luptă din răsputeri să spună ceva inteligent și profund, dar tot ce iese este un timid… Iubirea?… Mă simt învinsă și îmi vine să îmi iau cuvântul înapoi, să plâng de ru...

Privesc nostalgică pomul de Crăciun care surprinzător miroase încă a brad proaspăt deși arată tot mai mult a salcie plângătoare sub povara globurilor, încercând să păstrez până la ultima limită timpul sărbătorii, decupat ceremonial în fiecare an din ternul timp profan. Trec, rând pe rând, Revelionul cu șampanie și nelipsitul pește, sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, purificatoarea Bobotează, ziua Înaintemergătorului Ioan Botezătorul, trepte simbolice în Noul An care dincolo de ritual mă așează repetat la răscrucea dintre eternitatea care se reinventează circular și prezentul imediat netulburat în linearitatea cronologiei. Mă trezesc în Noul An din poveste în istorie. Povestea e de obicei o parabolă exemplară în care binele învinge răul, generozitatea egoismul, mila nepăsarea și revigorează părți adormite ale spiritului obosit de frecușurile, greutățile ori nedreptățile zilei. Povestea e adâncimea dăinuitoare, neschimbată a ființei. Desigur, nu există nicicând numai poveste sau nu...

Decupez neîndemânatic o pagină, o simplă instanță de viață și uitându-mă la ea așa, singură, izolată de confuzia unei existențe liniare, îmi pare ireală și nu știu dacă îmi văd propriul chip în ea sau fantasma imaginarului meu temporal. Jocul de-a numerele n-a fost niciodată punctul meu forte, iscodirea simbolică din jurul cifrelor rămâne însă o fascinație greu de rezistat. Mă împotmolesc sistematic în fața pragurilor convenționale. Naiv, 9 a devenit semnul unui miraculos noroc sau ultimul bastion de confort înaintea unei prăpăstii greu de trecut. Sub acest semn superstițios s-a scurs 49. Înainte de… Ce mă speria atât de tare? Faptul că am împlinit atât de puțin până atunci sau că a mai rămas (tot mai) puțin timp pentru împlinit? Faptul că nu știam cum am ajuns aici sau că nu știam încotro să mă îndrept de acum încolo? Mă aflam oare în fața unui simplu număr sau al unui întreg concept? Îmbătrânesc așa pur și simplu? E oare doar acest corp și așa fragil care trece sau și imater...

“Am fost la Runc. Am vrut să beau apă din izvoarele copilăriei mele: de la Sleamăn și de la moara lui Vasiliuc. Au secat. Ce semn e acesta?” se întreabă pãrintele Ioan Pintea în Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt (Editura Paralela 45, 2007, p. 198) deschizând o atrăgătoare si primejdioasă poartă spre căutări simbolice. Reîntoarcerea nu e niciodată una pitorească, detașată, nu e o aventură a curiozității, ci dimpotrivă e nevoia organică a memoriei de a se re-fixa în familiaritate, în cunoscut. Orice schimbare naște întrebări providențiale, devine, frizând superstiția, o problemă personală care trebuie să aibă un rost ascuns, un înțeles subtil. Amintirile curg nestăvilite stârnite de o cât de micã modificare în tabloul lăsat în urmă, rănite parcă de golul produs și încercând să se vindece prin re-memorare. În cazul lui Ioan Pintea găsesc că această mică notație e una din cheile de acces spre întreaga lume din jurnal, o lume intens populată cu admirabile personalități, mereu legate de ...