a apus Soarele a apus Luna se naşte Lumina” (Vasile Mitu, Sastra) A fost cândva o fetiţă care credea că toţi brazii din oraş sunt pomi de Crăciun pe care i-a lăsat Moşul să ştie pe unde să se întoarcă la anul; o fetiţă care se juca singură, de dimineaţa până în noapte fascinată sub pomul împodobit, inventând poveşti pentru păpuşile cuminţi. Nu ştia nimic despre Stea, despre Prunc, dar avea sufletul curat şi „erau steluţe în genele ei”*. A fost cândva un oraş între dealuri în care ningea de Crăciun peste tristeţile oamenilor cu fulgi albi, imenşi, mângâietori. Adunaţi în cercul sărbătorii, locuitorii cântau vechi cântece de dragoste pentru Fecioară şi Copilul ei Sfânt. Şi „ningea blând mâini de alabastru lucrau neobosite alba împărtăşanie cu vioara sub braţ cu gulerul ridicat sufletul zilei urca strada păşind agale sub blânda ninsoare.”** A fost cândva o ţară rotundă şi însângerată ca un măr pe care-l primesc colindătorii în seara de Ajun; o ţară verde ca uniformele soldaţ...