Lăcrămioare

Mi-e deja dor de ele. De fetele mele pornite în zorii anului nou pe propriul lor drum, cum se spune. Miroase a fraged, a promisiunea împlinirii, a frumusețe tânără, a libertate, a alb când închid ușa în urma lor. Închid și ochii și stau în dreptul ferestrei dinspre stradă, martora tăcută a plecării lor, mângâiată de soarele neașteptat de tandru de ianuarie și simt că totul va fi bine. Mă înfășor astfel o clipă în plus în aburul prezenței lor, apoi, resemnată, mă întorc la haosul rămas și încep să culeg și să orânduiesc cioburile inimii mele împrăștiate în amintirile casei în care au crescut și în care sunt acum doar musafire.  Cum nu ar folosi la nimic căderea în butoiul cu melancolie, îmi caut repede motive de reînsuflețire.  Întâi decid să nu scot bradul de Crăciun până în ultima zi înainte de colectare. Se ține încă atât de bine cu parfumul lui de sărbătoare, cu luminile și globurile lucinde încât nu-mi pot opri zâmbetul în preajma lui, nici starea aceea de seninătate, de b...

Mă năpădește melancolia anului care trece cu urmele roților lui adânc imprimate în memorie. Zâmbesc pentru că nu-i simt apăsarea, e doar un film derulându-se în gând. Unul de neuitat. A început cu optimismul schimbării, al aventurii, al îndrăznelii, dar și al intuiției, al apropierii afective în jocul numerologic al lui 5 și 2: 55 de ani de viață, 25 de căsnicie, 22, respectiv 20 de ani cu fetele, al 5-lea an în care am revenit consistent în paginile Observator -ului; intersecții esoterice ale drumurilor posibile pentru cine vrea să creadă în ele. Clasez repede, justificând fără prea multe resentimente, coloana pe minus din caietul contabil al minții, prea ancorată în concret. O transfer mecanic, ca de atâtea alte ori, pe lista anului viitor. Deschid însă cu plăcere caietul de literatură sentimentală al anului, mai mult o biografie a experiențelor nemijlocite decât imaginație ori vis, un jurnal de călătorii fondatoare și reîntâlniri esențiale. Dintre ele, revenirea în Timișoara, orașul...

”O inimă recunoscătoare nu e doar virtutea cea mai mare, ci mama tuturor celorlalte virtuți.” ー Cicero, Pro Plancio Mă imaginez uneori în fața celor cărora nu le pot mulțumi decât în gând. Unii au plecat pentru totdeauna, alții sunt departe sau doar de neajuns. Mulți nici măcar nu știu că exist sau cine sunt. Ne leagă însă discret, ireal, monologurile mele interioare pline de recunoștință. Spontane mărturisiri despre cum mi-au influențat viața, gândirea, cum mi-au potențat emoțiile, despre cum am trăit în umbra sau în lumina lor, chiar despre cum am supraviețuit în ciuda absenței lor. Despre cât îmi e de dor de ei. Mă minunez de întâlnirile cu ei aievea sau închipuite, de șansa neverosimilă, de necesitatea, de bucuria de a fi fost cumva în preajma lor. Mă apasă vinovăția de a nu fi înțeles de fiecare dată frumusețea, ori generozitatea lor, de a nu fi stat cu mintea deschisă în fața înțelepciunii lor, ori de a-mi fi închis sufletul în fața iubirii lor. *** Mă revăd alteori copilă timid...

Până să emigrez, călătoria avea sens doar în măsura în care exista un loc în care să mă întorc, un acasă al stabilității, siguranței și permanenței în care să îmi adun experiențele, încercările, suvenirurile; un spațiu clar al apartenenței. Orice drum era circular și ducea în final, instinctiv, la apartamentul părintesc din B. Orașul dintre dealuri, liniștit și fermecător, cel al copilăriei și al adolescenței mele. Doar că centrul meu magnetic a fost dintotdeauna altul. Un oraș îndepărtat, la marginea țării, efervescent, șarmant, pe care îl visam după povestirile încântătoare ale mamei mele. Orașul în care mă născusem, de altfel, părăsindu-l însă înainte de a avea amintiri conștiente. În micul burg ardelean, eu mă imaginam eroina descinsă dintr-o metropolă legendară și nimic nu îmi făcea mai mare plăcere decât să spun unde m-am născut ca și cum ar fi fost un merit deosebit pentru care trebuia să fiu pe deplin admirată. Veneam, după spusele mamei, dintr-o lume cu nume halucinante: Piața...

 Am ajuns o călătoare în patria mea, dar nu o străină. Recunosc și mă recunosc dealurile înalte cu pajiști și păduri tapițând în nuanțele lor de verde povârnișurile. Nu sunt simple peisaje care mă fac să mă simt acasă, sunt cărările pe care le calc în visele mele, locurile de unde răsare și unde apune soarele, sunt aventurile copilăriei, frisonul temerii de iarba înaltă și liniștea deplină. Nu am plecat de fapt nicicând dintre ele, îmi dau seama însă doar când le revăd aievea, când le miros parfumul, când mă pierd (cu firea) în aburul lor de dimineață. *** În ciuda nerăbdării mele, avionul nu pare să decoleze. Nu îi pornește unul din motoare, ne spune în cele din urmă căpitanul. E un murmur general de neliniște, o foială nervoasă în aerul cald, închis, înăbușitor. Telefoanele se super încing de atâtea mesaje. Al meu nu funcționează, nu pot să anunț pe nimeni. Mă gândesc că poate ar trebui pur și simplu să mă dau jos, aș mai putea petrece o săptămână în Atena. Îmi trec o mie scenari...

Există o maternitate de toate zilele și una de Ziua Mamei. Pentru mine o prefer pe cea dintâi, pentru mama mea pe cea din urmă. Ea, icoană, Eu, tablou impressionist cu realismul lui punctiform. *** Mamele se nasc și cresc odată cu copiii lor. Ațipesc în murmurul propriilor cântece de leagăn și visează cu noii născuți lapte și miere, ori poate fluturi albaștri și zâne; locuiesc în castele de cuburi sau palate de cleștar admirându-și copiii ce duc eroice lupte cu balauri sau mai modernii transformărși. Își pierd uzul rațiunii pe când dau de adolescență și se minunează de profunzimea anilor maturității. Nu de puține ori sunt grămezi de vârste, unele peste altele, poate mai puțin propria vârstă. De îmbătrânit îmbătrânesc pe cont propriu mustăcind la vederea copiilor de ieri deveniți părinții de azi, ce se nasc și cresc odată cu… *** De la primul plâns inevitabil și așteptat al puiului, mamele se transformă în izvoare tăcute de lacrimi. Cel mai adesea, adună răbdătoare ochiuri de apă subter...

Gabriel Liiceanu pune evocarea profesorului și prietenului său, Petru Creția, sub semnul unei afectuoase exclamații personale: ”Nu vreau să îl uit!” și deschide prin ea în noi toți o imensă carte a memoriilor necesare. Împrumut și eu (ca fair use) titlul lui pentru a-mi aminti de un alt domn profesor, în acest înalt sens al cuvântului, Dorin Uritescu. Nu pentru că uitarea ar fi un pericol, ci pentru că aș vrea să îi aduc în neuitarea mea pe cât mai mulți.  Nu știu ce m-a făcut să mă îndrept spre această filiație, dar descopăr tulburător neașteptate coincidențe, sincronicități, cum le-ar spune o bună prietenă. Amândoi au plecat dintre noi în câte un 15 aprilie, sigur înainte de vreme. Amândoi și-au trăit profesia și viața cu intensitate, sublimând până și tristețile ori suferințele (pre)destinului (în care credeau amândoi) în operele lor. Filologi erudiți și pătimași, au trudit cu modestie la roadele rostului și inteligenței lor deosebite. Eleganți și (probabil) boemi, au fascinat ...