Lăcrămioare

Îmi imaginez că fiecare dintre noi are o ”cutie” specială în care pune la păstrat obiecte incatalogabile sau mici amintiri, suveniruri, urme dragi ce înving trecerea timpului și pe care le vrem la îndemână. În cutia mea în formă de floare, ce adăpostise originar niște biscuiți chinezești din sâmburi de migdale absolut delicioși, se află, printre altele, un mic șirag de mătănii din sfoară neagră. Neașteptat, acum, patina lor deschide o fantă într-un trecut aproape ireal. Mă văd într-una din nenumăratele mele călătorii cu trenul din anii tinereții, într-un compartiment în mare parte gol, cu un călugăr cunoscut al acelor timpuri. Luându-mi inima în dinți deschid o timidă conversație. Jovial, cald, prietenos, de o cultură și o erudiție excepționale, vecinul meu ocazional de drum face din această întâmplare un eveniment de neuitat. Vorbim despre literatură, poezie (Radu Gyr, Zoița Lațcu, Ioan Alexandru, Arghezi, Eminescu, îi știe pe de rost), despre mâncăruri (în timp ce savurăm împreună g...

Nu e bucurie mai mare pentru cititoarea din mine, decât 'să dau' peste cărțile prietenelor mele. Le imaginez scriind de mână, ca atunci demult când, tinere fiind, înmugurea prietenia noastră. Le simt concentrarea, efortul laborios de a duce la bun sfârșit un asemenea travaliu. Mă arde nerăbdarea să văd ce au (mai) devenit în timpul în care nu ne-am văzut sau pur și simplu mă îmbăt de 'orgoliul' de a cunoaște pe cineva care pune ceva atât de prețios pe raftul bibliotecii mele, chiar și virtuale… Am sentimentul că stau la lojă sau poate în primul rând în sala de teatru, că sunt cu un pas înaintea celorlalți nu neapărat în a citi cât în a înțelege, că am avantajul de a simți cumva de mai aproape intensitatea jocului de pe scenă. Că trecute experiențe și gânduri comune, proximitatea însăși de la un moment dat mă vor conecta cu ușurință la noul mesajul. Simt acut și neliniștea contrariului… Dacă de fapt nu voi înțelege? Dacă acest 'între timp' ne-a dus pe insule î...

Până și cei mai realiști sau mai raționali dintre noi, chiar cei ce credem (mai) mereu că ne controlăm viața avem momente în care ne simțim depășiți de imprevizibil, de necunoscut, momente în care ne spunem că puțin ”noroc” nu strică. Îl invocăm atunci conștient sau nu, îi căutăm semnele, sau le ”confecționăm” noi înșine și chiar de nu ne în-credem în ele, aduc un licăr binevenit de speranță, un zâmbet de încredere măcar. Bănuiesc că așa gândea și tatăl meu, când în copilăria mea apărea acasă, an de an, de 1 Martie cu buchețele de ghiocei și trei mărțișoare din metal colorat. Mereu (cam) aceleași: un coșar pentru mama mea, o potcoavă pentru el și un trifoi cu patru foi cu o buburuză pentru mine. Mi se spunea că asta e tradiția, că poartă noroc. Privind în urmă, mă amuză și mă intrigă alegerea arhetipală a tatălui meu, un om cu totul nesuperstițios, ancorat în lumea concretă, imediată, fără repere semiotice sau mistice, care nu părea să-și fi pus vreodată problema unor înțelesuri ascu...

Cine o fi observat mai întâi rotundul ochilor, al soarelui, al lunii, mișcarea circulară a șarpelui spre a-și înghiți propria coadă, cine a decupat această perfectă formă din natură, umplând-o de sensuri, mistificând-o, așezând-o ritual pe degete? Cine a descifrat limbajul secret al unui simplu cerc devenit inel, cine l-a înnobilat sau blestemat, cine a încrustat prima rună în metalul incandescent? Îmi pare fascinant cum, din negura vremilor, un obiect cât conturul unui deget a traversat, a modelat nu mai puțin decât însăși istoria lumii, a dus la măriri și căderi, la izbânzi și dezastre, fiind în aceeași măsură un tăcut martor al poveștii (de iubire) a (probabil) fiecăreia dintre noi.  Nimic romantic în povestea primului inel al lumii, accidental creat, nu neașteptat, în mitologia greacă. Hercule zdrobește lanțurile ce îl țin pe bunul Prometeu pe munții caucazieni, dar Zeus nu își poate încălca promisiunea damnatoare împotriva titanului civilizator și pune un inel de fier (luat di...

Mă simt iremediabil măruntă, un strop de ploaie alunecând spre ocean, în fața imensității unui an întreg ce stă să înceapă. Atâtea zile de împlinit, atâtea nopți de visat, atâtea drumuri de încercat, de urmat. Nu sunt dintre acelea ce privesc anii ca simple abstracțiuni, ca simple fragmentări arbitrare, de conveniență ale unui timp continuu și liniar, prin care treci semi-conștient aproape neobservat, nici dintre cele ce prăpăstios sau exuberant văd în fiecare an nou un univers de planuri, proiecte, schimbări. Nu îmi e de fapt foarte clar ce sunt anii pentru mine, poate unități sentimentale, dar cert îmi plac pur și simplu răgazurile ”dintre” ei, micile rupturi contemplative în care delimitez trecutul de viitor, în care stau pe un colț de timp ca pe un colț de stea și pot cuprinde într-un gând tot ce am fost și ce voi fi. Fără regrete, fără așteptări, fără iluzii, deși cumva mereu cu speranță. Mă desfăt cu momentul acela în care închid pe îndelete o ușă și pășesc spre a deschide alta, ...

Îmi plac diminețile de iarnă, când deschizând anevoie geamul înghețat simt aerul rece mai întâi în vârful degetelor, apoi cuprinzându-mi brațele, fața, năvălind în cele din urmă în toată camera, ascunzându-se parcă de propriu-i frig. Îmi umple până la durere plămânii când ies (încotoșmănită) în parcul de peste drum sau în pădurea din apropiere, iar albul strălucitor al zăpezii îmi orbește cu splendoarea-i ochii. Nu-i nici o adiere, nici un sunet. Calc cu grijă pe pământul adormit de teamă să nu-i tulbur odihna, să nu-i răvășesc visele. Știu însă cât poate să-ndure, să rabde. I se vor fi părând poate ca un fulg tălpile striate ale bocancilor mei, greutatea pașilor mei ezitanți. Liniștea pământului, respirând fără zgomot prin copacii încremeniți, un abur abia perceptibil, ca un miraj. Ce-o fi visând pământul? Poate doar își adâncește istoria, își pietrifică legendele, își vindecă rănile, uită nepăsarea lumii. Cum uit și eu de frigul ce-mi roade obrajii, copleșită de frumusețea naturii do...

Noiembrie - o stare poetică prin excelență, contemplativă, la limita dintre splendoare și tern, dintre freamăt și tăcere, dintre vitalitate și amorțire. Îmi pare firescul sfârșitului, lecția despre acceptarea destinului, întoarcerea Persefonei în adânc. Simboliștii se regăseau în spleenu-i imobil, în goliciunea-i deprimantă, în ”langoarea monotonă” ori în ”vânturile rele”, în abolirea oricărei speranțe. ”E tuse, e plânset, e gol… / Și-i frig, și burează.” ”Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit… / Îmi cade vioara și cad ostenit, / Iar toamna, poetă, cântând a murit.” ”E toamnă și de-acuma s-a-nnoptat… / (...) E vânt și-orice speranță e pierdută.” Dacă ar fi să revizitez doar câteva versuri verlainiene sau bacoviene din îndepărtatele lecturi de liceană melancolică. [Și cine ar putea spune că nu sunt cu totul actuale?] Nu (mai) e așa pentru mine (trist, morbid ori lipsit de speranță), poate pentru că mă aliniez tot mai mult simbolic (nu simbolist) cu un timp ce mi se descoperă fertil...