Lăcrămioare

Îmi plac diminețile de iarnă, când deschizând anevoie geamul înghețat simt aerul rece mai întâi în vârful degetelor, apoi cuprinzându-mi brațele, fața, năvălind în cele din urmă în toată camera, ascunzându-se parcă de propriu-i frig. Îmi umple până la durere plămânii când ies (încotoșmănită) în parcul de peste drum sau în pădurea din apropiere, iar albul strălucitor al zăpezii îmi orbește cu splendoarea-i ochii. Nu-i nici o adiere, nici un sunet. Calc cu grijă pe pământul adormit de teamă să nu-i tulbur odihna, să nu-i răvășesc visele. Știu însă cât poate să-ndure, să rabde. I se vor fi părând poate ca un fulg tălpile striate ale bocancilor mei, greutatea pașilor mei ezitanți. Liniștea pământului, respirând fără zgomot prin copacii încremeniți, un abur abia perceptibil, ca un miraj. Ce-o fi visând pământul? Poate doar își adâncește istoria, își pietrifică legendele, își vindecă rănile, uită nepăsarea lumii. Cum uit și eu de frigul ce-mi roade obrajii, copleșită de frumusețea naturii do...

Noiembrie - o stare poetică prin excelență, contemplativă, la limita dintre splendoare și tern, dintre freamăt și tăcere, dintre vitalitate și amorțire. Îmi pare firescul sfârșitului, lecția despre acceptarea destinului, întoarcerea Persefonei în adânc. Simboliștii se regăseau în spleenu-i imobil, în goliciunea-i deprimantă, în ”langoarea monotonă” ori în ”vânturile rele”, în abolirea oricărei speranțe. ”E tuse, e plânset, e gol… / Și-i frig, și burează.” ”Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit… / Îmi cade vioara și cad ostenit, / Iar toamna, poetă, cântând a murit.” ”E toamnă și de-acuma s-a-nnoptat… / (...) E vânt și-orice speranță e pierdută.” Dacă ar fi să revizitez doar câteva versuri verlainiene sau bacoviene din îndepărtatele lecturi de liceană melancolică. [Și cine ar putea spune că nu sunt cu totul actuale?] Nu (mai) e așa pentru mine (trist, morbid ori lipsit de speranță), poate pentru că mă aliniez tot mai mult simbolic (nu simbolist) cu un timp ce mi se descoperă fertil...

Îmi joacă în minte cuvintele fără o noimă anume, exerciții semantice în care sar de la ‘țesătură’ la ‘țesuturi’ într-o neclară împletitură a imaginației, în stare să cuprindă meșteșug și natură într-un simplu gând despre legături, memorie, apartenență, chiar dor. Țes și se țes în mine nostalgii (tomnatice) privind la frunzele căzânde, la covorul pestriț ce acoperă parcul, la ultimele sclipiri fascinante ale copacilor ce se pregătesc să reintre în sine peste iarnă. Îmi amintesc cum oamenii altor vremuri făceau la fel. Nu e deloc întâmplător că singurul dar pe care îl am de la bunica mea este o față de masă țesută de ea. Albă cu o bordură roșie, cu modele geometrice. Am întins-o pe prima noastră masă de Thanksgiving aici. Evident am pătat-o la prima folosire. De atunci o păstrez într-o cutie specială împreună cu alte lucruri vechi, prețioase. E o amintire din vremurile Ei încă bune, când războiul de țesut trona lângă fereastră și ea își petrecea iernile aplecată peste el. În ultimii an...

Mă conving tot mai mult că sunt mereu toate vârstele mele. Anii s-au suprapus și s-au scurs unii într-alții ca în picturile suprarealiste și conținutul lor lichefiat ia forma amintirilor ce răzbat în prezent, inundând imediatul. E o iluzie să cred că îi mai pot separa, că îi mai pot privi în afara întregului, că ar mai avea vreun sens individual. Rămâne încă să mă înțeleg astfel, să mă recunosc fără rupturi, fără tranziții, fără denominațiuni, un amalgam de întâmplări, de trăiri, de suferințe și bucurii, convențional, irelevant catalogate cronologic. Aș putea, bunăoară, să vorbesc despre vârsta îndrăgostirii sau a iubirii întinsă până la dansul cu băiatul ce-mi plăcea în grupa mijlocie de la gărdiniță. Și sper să mor iubind. Despre vârsta maternității ca un continuu fior în fața vieții și îmi zvâcnește uterul oricât de stafidit când aud un copil plângând, întorc capul de câte ori aud strigându-se mama . Despre vârsta fără sfârșit a cunoașterii sau a durerii sau a regretelor… Mă recompu...

Se zice că nu (te-)ai căuta dacă nu (te-)ai fi găsit deja. ”Cine caută găsește” , obișnuia să spună încurajator (și) tatăl meu. Mă minunez și acum de unde scotea ‘înțelepciunile’ acestea. Nu era un om al cuvintelor, vorbea rar și doar când i se părea că e absolut necesar și atunci nu era mai mult de o frază, concinsă, la obiect, ca o ruptură în cotidian. Lucrurile re-cădeau instantaneu în normal, doar că nu mai știai cum de ai trăit până atunci fără această perspectivă. Adâncită în arheologice exegeze, mă pierdeam în labirinturile piramidelor sufletești ori intelectuale crezând că sunt mereu la un pas de adevăr, de marea descoperire și firul Ariadnei venea din nou la timp, salvator și la fel de neașteptat. ”Ce tot cauți ziua de ieri, fata mea? Trăiește azi, ai viața înainte…” Cine să mai priceapă? Cel mai mult îmi plăcea că mă lăsa în lumea cărților mele, că se făcea că nu vede că sting lumina la șase dimineața după o noapte cufundată în romane, când el se pregătea să meargă la lucru...

Dimineața, în liniștea ei deplină, sorbindu-mi încet cafeaua pe banca de sub cireșul din spatele casei, inspirând cu nesaț aerul încă respirabil mă desfăt mulțumită, relaxată în oaza mea de confort, de siguranță. Cum poate fi totul încremenit, nicio adiere, niciun sunet? Fiecare ar trebui să aibă un asemenea loc, îmi spun, în care însingurarea, izolarea devin binecuvântări, prilejuri de calm, de evadare din Istorie, din nebunia lumii, din osteneala fiecărei zile. Un spațiu intim, în care poți sta cu tine însăți, netulburată de griji, de îndoieli, de prejudecăți ori spaime. Nu știu de ce îmi vine în minte acum camera secretă a lui Ștefan Viziru și obsesia lui (și a atâtor personaje din literatura lui Mircea Eliade) de a ieși din Timp. Un Timp ostil, fără îndoială, ce ucide, nu crează destine. Două războaie mondiale, ideologii extremiste, dictaturi, sărăcie, închisoare, hărțuire, teamă, moarte… O generație silită să caute oaze de salvare. E totuși bizar să cauți un Spațiu ca să sca...

Citeam pe undeva că întrebat cum de se înțelege atât de bine cu tinerii, Mihai Șora spunea: ”nu le dau sfaturi” . Sigur că acest răspuns, ce ne face fără îndoială să zâmbim, e unul care ne pune pe gânduri și poate fi privit din varii perspective. Nu o face pentru că, ajuns la o vârstă venerabilă în care a văzut de toate, își dă seama că nu există sfat pertinent sau pentru că își amintește, cu regret poate, de îndoielnicele sale alegeri de tinerețe și se ferește  onorabil de ipocrizie? Nu o face pentru că știe că nu așa se învață, că oricum nu vor asculta sau pentru că e mai important să îi lase pe ei să vorbească? Nu o face pentru că sfaturile absolute ar trebui să fie implicite în educația primară a oricărui copil, iar cele contextuale sunt oricum efemere? Nu o face pentru că fiecare generație își are propria menire, propriile succese, propriile erori și în marea schemă a istoriei e clar că n-a învățat nimeni din greșelile ori izbânzile altora? Poate are doar genuină admirație...