Lăcrămioare

Îmi joacă în minte cuvintele fără o noimă anume, exerciții semantice în care sar de la ‘țesătură’ la ‘țesuturi’ într-o neclară împletitură a imaginației, în stare să cuprindă meșteșug și natură într-un simplu gând despre legături, memorie, apartenență, chiar dor. Țes și se țes în mine nostalgii (tomnatice) privind la frunzele căzânde, la covorul pestriț ce acoperă parcul, la ultimele sclipiri fascinante ale copacilor ce se pregătesc să reintre în sine peste iarnă. Îmi amintesc cum oamenii altor vremuri făceau la fel. Nu e deloc întâmplător că singurul dar pe care îl am de la bunica mea este o față de masă țesută de ea. Albă cu o bordură roșie, cu modele geometrice. Am întins-o pe prima noastră masă de Thanksgiving aici. Evident am pătat-o la prima folosire. De atunci o păstrez într-o cutie specială împreună cu alte lucruri vechi, prețioase. E o amintire din vremurile Ei încă bune, când războiul de țesut trona lângă fereastră și ea își petrecea iernile aplecată peste el. În ultimii an...

Mă conving tot mai mult că sunt mereu toate vârstele mele. Anii s-au suprapus și s-au scurs unii într-alții ca în picturile suprarealiste și conținutul lor lichefiat ia forma amintirilor ce răzbat în prezent, inundând imediatul. E o iluzie să cred că îi mai pot separa, că îi mai pot privi în afara întregului, că ar mai avea vreun sens individual. Rămâne încă să mă înțeleg astfel, să mă recunosc fără rupturi, fără tranziții, fără denominațiuni, un amalgam de întâmplări, de trăiri, de suferințe și bucurii, convențional, irelevant catalogate cronologic. Aș putea, bunăoară, să vorbesc despre vârsta îndrăgostirii sau a iubirii întinsă până la dansul cu băiatul ce-mi plăcea în grupa mijlocie de la gărdiniță. Și sper să mor iubind. Despre vârsta maternității ca un continuu fior în fața vieții și îmi zvâcnește uterul oricât de stafidit când aud un copil plângând, întorc capul de câte ori aud strigându-se mama . Despre vârsta fără sfârșit a cunoașterii sau a durerii sau a regretelor… Mă recompu...

Se zice că nu (te-)ai căuta dacă nu (te-)ai fi găsit deja. ”Cine caută găsește” , obișnuia să spună încurajator (și) tatăl meu. Mă minunez și acum de unde scotea ‘înțelepciunile’ acestea. Nu era un om al cuvintelor, vorbea rar și doar când i se părea că e absolut necesar și atunci nu era mai mult de o frază, concinsă, la obiect, ca o ruptură în cotidian. Lucrurile re-cădeau instantaneu în normal, doar că nu mai știai cum de ai trăit până atunci fără această perspectivă. Adâncită în arheologice exegeze, mă pierdeam în labirinturile piramidelor sufletești ori intelectuale crezând că sunt mereu la un pas de adevăr, de marea descoperire și firul Ariadnei venea din nou la timp, salvator și la fel de neașteptat. ”Ce tot cauți ziua de ieri, fata mea? Trăiește azi, ai viața înainte…” Cine să mai priceapă? Cel mai mult îmi plăcea că mă lăsa în lumea cărților mele, că se făcea că nu vede că sting lumina la șase dimineața după o noapte cufundată în romane, când el se pregătea să meargă la lucru...

Dimineața, în liniștea ei deplină, sorbindu-mi încet cafeaua pe banca de sub cireșul din spatele casei, inspirând cu nesaț aerul încă respirabil mă desfăt mulțumită, relaxată în oaza mea de confort, de siguranță. Cum poate fi totul încremenit, nicio adiere, niciun sunet? Fiecare ar trebui să aibă un asemenea loc, îmi spun, în care însingurarea, izolarea devin binecuvântări, prilejuri de calm, de evadare din Istorie, din nebunia lumii, din osteneala fiecărei zile. Un spațiu intim, în care poți sta cu tine însăți, netulburată de griji, de îndoieli, de prejudecăți ori spaime. Nu știu de ce îmi vine în minte acum camera secretă a lui Ștefan Viziru și obsesia lui (și a atâtor personaje din literatura lui Mircea Eliade) de a ieși din Timp. Un Timp ostil, fără îndoială, ce ucide, nu crează destine. Două războaie mondiale, ideologii extremiste, dictaturi, sărăcie, închisoare, hărțuire, teamă, moarte… O generație silită să caute oaze de salvare. E totuși bizar să cauți un Spațiu ca să sca...

Citeam pe undeva că întrebat cum de se înțelege atât de bine cu tinerii, Mihai Șora spunea: ”nu le dau sfaturi” . Sigur că acest răspuns, ce ne face fără îndoială să zâmbim, e unul care ne pune pe gânduri și poate fi privit din varii perspective. Nu o face pentru că, ajuns la o vârstă venerabilă în care a văzut de toate, își dă seama că nu există sfat pertinent sau pentru că își amintește, cu regret poate, de îndoielnicele sale alegeri de tinerețe și se ferește  onorabil de ipocrizie? Nu o face pentru că știe că nu așa se învață, că oricum nu vor asculta sau pentru că e mai important să îi lase pe ei să vorbească? Nu o face pentru că sfaturile absolute ar trebui să fie implicite în educația primară a oricărui copil, iar cele contextuale sunt oricum efemere? Nu o face pentru că fiecare generație își are propria menire, propriile succese, propriile erori și în marea schemă a istoriei e clar că n-a învățat nimeni din greșelile ori izbânzile altora? Poate are doar genuină admirație...

La sfârșit de aprilie ar fi împlinit 74 de ani. S-a stins la jumătatea lunii, lăsându-ne să înțelegem prin încă un trist semn cât de înainte de vreme a plecat. A nins cu fulgi imenși printre raze de soare în dimineața aceea, și cum ai putea să nu vezi în acest uimitor tablou un senin gest de bun rămas din partea unui om față de care nu poți avea decât același fel de admirație? Ne vom aminti de profesorul Dorin Urițescu în multe feluri. În primul rând, probabil, la masa de lucru, neobosit, pasionat, îndrăgostit și transfigurat de munca lui, un cercetător minuțios și exigent, ce vedea ”semne și minuni” lingvistice peste tot în jurul lui, fascinat până și de pertinența transformărilor fonologice intuitive din ”stâlcirea” propriului nume de către nepotul lui. Mărturie stau fără îndoială zecile de articole publicate, cărțile, Atlasul lingvistic al Crișanei, atlasul lingvistic online sau inovatorul, unicatul program de analiză lingvistică aplicat datelor din atlas. Toate sunt lucrări de ...

Una din cele mai frecvente glume ale încercantei perioade pandemice este cât de gospodine au (re-)devenit femeile (în principal) și desigur cât de neliniștiți suntem cu toții de inevitabilele kilogramele în plus în urma mâncării de stress ori de plictiseală. Canalele de socializare și media abundă de rețete eficiente și sănătoase, de cum să facem pâine fără drojdie sau fără făină (!) în funcție de ce ingredient ne lipsește, de ”banana bread” dacă se poate fără banane. E de asemenea o evidentă grijă pentru provizii și cred că toate prietenele s-au întrebat în ultima vreme măcar într-o doară: ”Ce mai gătiți, fetelor?” uneori adăugând fiecare după caz… ”că îmi mănâncă ăștia toți acasă urechile…”  Doar că dincolo de amuzament (binevenit de altfel în orice situație tensionată), bucătăria și bucătăreala e un strașnic loc și o binecuvântată activitate ce ne poate trece cu discreție și delicatețe prin anevoiosul timp actual în mult mai multe feluri decât ne dăm seama la superficiala pr...