Lăcrămioare

La sfârșit de aprilie ar fi împlinit 74 de ani. S-a stins la jumătatea lunii, lăsându-ne să înțelegem prin încă un trist semn cât de înainte de vreme a plecat. A nins cu fulgi imenși printre raze de soare în dimineața aceea, și cum ai putea să nu vezi în acest uimitor tablou un senin gest de bun rămas din partea unui om față de care nu poți avea decât același fel de admirație? Ne vom aminti de profesorul Dorin Urițescu în multe feluri. În primul rând, probabil, la masa de lucru, neobosit, pasionat, îndrăgostit și transfigurat de munca lui, un cercetător minuțios și exigent, ce vedea ”semne și minuni” lingvistice peste tot în jurul lui, fascinat până și de pertinența transformărilor fonologice intuitive din ”stâlcirea” propriului nume de către nepotul lui. Mărturie stau fără îndoială zecile de articole publicate, cărțile, Atlasul lingvistic al Crișanei, atlasul lingvistic online sau inovatorul, unicatul program de analiză lingvistică aplicat datelor din atlas. Toate sunt lucrări de ...

Una din cele mai frecvente glume ale încercantei perioade pandemice este cât de gospodine au (re-)devenit femeile (în principal) și desigur cât de neliniștiți suntem cu toții de inevitabilele kilogramele în plus în urma mâncării de stress ori de plictiseală. Canalele de socializare și media abundă de rețete eficiente și sănătoase, de cum să facem pâine fără drojdie sau fără făină (!) în funcție de ce ingredient ne lipsește, de ”banana bread” dacă se poate fără banane. E de asemenea o evidentă grijă pentru provizii și cred că toate prietenele s-au întrebat în ultima vreme măcar într-o doară: ”Ce mai gătiți, fetelor?” uneori adăugând fiecare după caz… ”că îmi mănâncă ăștia toți acasă urechile…”  Doar că dincolo de amuzament (binevenit de altfel în orice situație tensionată), bucătăria și bucătăreala e un strașnic loc și o binecuvântată activitate ce ne poate trece cu discreție și delicatețe prin anevoiosul timp actual în mult mai multe feluri decât ne dăm seama la superficiala pr...

Probabil vor fi fiind încă destui care își amintesc ca mine de vremurile în care reîmprospătarea lucrurilor vechi și uzate era o practică obișnuită și necesară, ca și înfrumusețarea celor anoste sau de calitate jalnică. Se întorceau paltoane, se coseau nasturi noi, se peticeau cu imaginație hainele rupte, se tricota cu modele sofisticate în ciuda ațelor proaste, se coseau imitații de haine ”la modă” din materiale ieftine, se puneau huse peste tapițeriile scorojite, se decora masa de sărbătoare oricât de sărăcăcioasă, se apreta, se călca cu dungă tăioasă și câte și mai câte pentru un pic de culoare, de eleganță, de frumos. Sigur treburile ieșeau după priceperea, talentul și gustul (bun al) fiecăruia, dar chiar în epoca cenușie a uniformității și a (anti) stilului proletar, a (anti) esteticii pur utilitare, creativitatea noastră căuta subtil frumosul (neideologizat). Era măcar iluzia personalizării, a individualității, a stropului de lux. Să fi fost o instinctivă ”rezistență prin înf...

Dacă s-ar putea vizualiza ”îndrăgostirea” pornind de la simpla ”formă” a cuvântului, mi-aș imagina-o ca pe o glisare, ca pe o alunecare în necunoscut, în care forța atracției este de neoprit. Englezescul ”falling in love” aduce cu sine imaginea unei coborâri abisale, spre un centru gravitațional, un câmp magnetic în care suntem prinși trup și suflet. ”Coup de foudre” din imaginarul franțuzesc ne plasează într-o instantaneitate paralizantă și fascinantă în același timp. Iar ”Hexenschuss” -ul nemțesc invocă magia vrăjitoarelor, meșteșug profesionist, subtil, de fabricat mreje de nescăpat pentru inocenți. Toate duc spre ideea pierderii de sine, spre un abandon involuntar, un fel de transă indusă și orice ”îndrăgostind” ar jura cu mâna pe inimă că așa și este. Tulbure, ambiguă, (încă) amorfă prin natura sa, Îndrăgostirea pare o pagină de vis din care te trezești la un moment dat fie în plină iubire, fie într-o altfel de singurătate, dar în ambele cazuri profund îmbunătățit(ă). Axio...

Una dintre puținele fotografii pe care le am din copilărie mă arată cu uniforma cam scurtă (doar crescusem ceva de la începutul școlii) la serbarea de sfârșit de an a clasei înTâi. După bunul obicei al vremii, le dovedeam părinților, așezați cuminți și răbdători în bănci, cât de bine stăpâneam cu toții alfabetul. Eu mă nimerisem să fiu litera T. Nu mai țin minte desigur ce declamam cu atât paTos, de-mi tremurau panglicile mari și albe din părul lung prins în două cozi, dar nu păream să am vreo eziTare în a-mi juca rolul. La un moment dat deveneam cuvinte, ne înșiram ca la jocul de scrabble și ”scriam”... Mă gândeam că valoarea-ți creștea pe măsură ce apăreai în cât mai multe și mă minunam că litera mea era ca o balanță în atâtea dintre ele. Cel mai bine m-am simțit în cuvântul paTrie. T-ul meu trona cu mândrie în mijlocul rândului și mă uitam în stânga și-n dreapta să văd dacă toți colegii mei erau aliniați și dacă au același senTiment de măreție. Cine ar fi crezut atunci că poți sta...

Se spune că ne vedem mai frumoși în oglindă, că imaginea de sine reflectată în geamul ei se recompune în mintea noastră cu surplusul a ceea ce sau a cum am vrea să fim mai degrabă decât a ceea ce sau a cum suntem cu adevărat. Ne obișnuim însă cu minciuna ei (ba unii dintre noi chiar ne îndrăgostim de ea) și ieșim în lume cu falsa ei proiecție, încrezători că toți vor vedea același lucru. Și nu mică ne e surpriza când un alt chip se reîntoarce la noi dinspre Lume. Ca orice cunoaștere, și cea de sine ar fi firesc să înceapă nu cu o reflexie , ci nemijlocit, asemeni copilului ce nu se re-cunoaște în oglindă, dar își cunoaște mâinile, degetele de la picioare, rotunjimea mișcătoare a genunchiului sau glasul în jocurile lalalizării. Suntem într-un fel mâinile noastre și asupra lor nu ne putem înșela, le vedem clar conturul și cum din ele țâșnesc roadele îndemânării și creativității noastre. Ne putem cunoaște până la un punct prin ce fac ele, iar Lumii îi e de cele mai multe ori suficient...

Citeam deunăzi, târziu în noapte cu nespus amuzament, dar și cu strângere de inimă, întâmplările lui Mircea Cărtărescu din ”Frumoasele străine” (Humanitas, 2017). La un moment dat, aflat în fața zidurilor Cascaronne-ului își varsă ”năduful”… ”Dar cum naiba să nu-i invidiezi câteodată din tot sufletul pe acei oameni care aveau ca singur gadget destinul ?” (243). Dar ce nu spune omul la mâhnire? Mă surprinde anacronica idealizare a ”oameni[lor] acelor epoci [care] trăiau în mizerie până-n gât (...) aveau dinții stricați și duhneau ca viezurii, dar [care] măcar își trăiau viața lor, în trupul lor grosolan învelit în cârpe. Pe când noi, noi epigonii?” (242) M. Cărtărescu s-a dovedit levantin , visător , nostalgic , travesti , orbit(or) …, dar în plină modernitate, mai exact în plină postmodernitate. Iar, după mine cel puțin, a reușit să rămână onest în propria-i viață într-o lume a ”gadgeturilor” și disimulărilor de tot felul. De ce ar fi o clipă măcar invidios pe cei ce doar au trăi...