Lăcrămioare

Probabil vor fi fiind încă destui care își amintesc ca mine de vremurile în care reîmprospătarea lucrurilor vechi și uzate era o practică obișnuită și necesară, ca și înfrumusețarea celor anoste sau de calitate jalnică. Se întorceau paltoane, se coseau nasturi noi, se peticeau cu imaginație hainele rupte, se tricota cu modele sofisticate în ciuda ațelor proaste, se coseau imitații de haine ”la modă” din materiale ieftine, se puneau huse peste tapițeriile scorojite, se decora masa de sărbătoare oricât de sărăcăcioasă, se apreta, se călca cu dungă tăioasă și câte și mai câte pentru un pic de culoare, de eleganță, de frumos. Sigur treburile ieșeau după priceperea, talentul și gustul (bun al) fiecăruia, dar chiar în epoca cenușie a uniformității și a (anti) stilului proletar, a (anti) esteticii pur utilitare, creativitatea noastră căuta subtil frumosul (neideologizat). Era măcar iluzia personalizării, a individualității, a stropului de lux. Să fi fost o instinctivă ”rezistență prin înf...

Dacă s-ar putea vizualiza ”îndrăgostirea” pornind de la simpla ”formă” a cuvântului, mi-aș imagina-o ca pe o glisare, ca pe o alunecare în necunoscut, în care forța atracției este de neoprit. Englezescul ”falling in love” aduce cu sine imaginea unei coborâri abisale, spre un centru gravitațional, un câmp magnetic în care suntem prinși trup și suflet. ”Coup de foudre” din imaginarul franțuzesc ne plasează într-o instantaneitate paralizantă și fascinantă în același timp. Iar ”Hexenschuss” -ul nemțesc invocă magia vrăjitoarelor, meșteșug profesionist, subtil, de fabricat mreje de nescăpat pentru inocenți. Toate duc spre ideea pierderii de sine, spre un abandon involuntar, un fel de transă indusă și orice ”îndrăgostind” ar jura cu mâna pe inimă că așa și este. Tulbure, ambiguă, (încă) amorfă prin natura sa, Îndrăgostirea pare o pagină de vis din care te trezești la un moment dat fie în plină iubire, fie într-o altfel de singurătate, dar în ambele cazuri profund îmbunătățit(ă). Axio...

Una dintre puținele fotografii pe care le am din copilărie mă arată cu uniforma cam scurtă (doar crescusem ceva de la începutul școlii) la serbarea de sfârșit de an a clasei înTâi. După bunul obicei al vremii, le dovedeam părinților, așezați cuminți și răbdători în bănci, cât de bine stăpâneam cu toții alfabetul. Eu mă nimerisem să fiu litera T. Nu mai țin minte desigur ce declamam cu atât paTos, de-mi tremurau panglicile mari și albe din părul lung prins în două cozi, dar nu păream să am vreo eziTare în a-mi juca rolul. La un moment dat deveneam cuvinte, ne înșiram ca la jocul de scrabble și ”scriam”... Mă gândeam că valoarea-ți creștea pe măsură ce apăreai în cât mai multe și mă minunam că litera mea era ca o balanță în atâtea dintre ele. Cel mai bine m-am simțit în cuvântul paTrie. T-ul meu trona cu mândrie în mijlocul rândului și mă uitam în stânga și-n dreapta să văd dacă toți colegii mei erau aliniați și dacă au același senTiment de măreție. Cine ar fi crezut atunci că poți sta...

Se spune că ne vedem mai frumoși în oglindă, că imaginea de sine reflectată în geamul ei se recompune în mintea noastră cu surplusul a ceea ce sau a cum am vrea să fim mai degrabă decât a ceea ce sau a cum suntem cu adevărat. Ne obișnuim însă cu minciuna ei (ba unii dintre noi chiar ne îndrăgostim de ea) și ieșim în lume cu falsa ei proiecție, încrezători că toți vor vedea același lucru. Și nu mică ne e surpriza când un alt chip se reîntoarce la noi dinspre Lume. Ca orice cunoaștere, și cea de sine ar fi firesc să înceapă nu cu o reflexie , ci nemijlocit, asemeni copilului ce nu se re-cunoaște în oglindă, dar își cunoaște mâinile, degetele de la picioare, rotunjimea mișcătoare a genunchiului sau glasul în jocurile lalalizării. Suntem într-un fel mâinile noastre și asupra lor nu ne putem înșela, le vedem clar conturul și cum din ele țâșnesc roadele îndemânării și creativității noastre. Ne putem cunoaște până la un punct prin ce fac ele, iar Lumii îi e de cele mai multe ori suficient...

Citeam deunăzi, târziu în noapte cu nespus amuzament, dar și cu strângere de inimă, întâmplările lui Mircea Cărtărescu din ”Frumoasele străine” (Humanitas, 2017). La un moment dat, aflat în fața zidurilor Cascaronne-ului își varsă ”năduful”… ”Dar cum naiba să nu-i invidiezi câteodată din tot sufletul pe acei oameni care aveau ca singur gadget destinul ?” (243). Dar ce nu spune omul la mâhnire? Mă surprinde anacronica idealizare a ”oameni[lor] acelor epoci [care] trăiau în mizerie până-n gât (...) aveau dinții stricați și duhneau ca viezurii, dar [care] măcar își trăiau viața lor, în trupul lor grosolan învelit în cârpe. Pe când noi, noi epigonii?” (242) M. Cărtărescu s-a dovedit levantin , visător , nostalgic , travesti , orbit(or) …, dar în plină modernitate, mai exact în plină postmodernitate. Iar, după mine cel puțin, a reușit să rămână onest în propria-i viață într-o lume a ”gadgeturilor” și disimulărilor de tot felul. De ce ar fi o clipă măcar invidios pe cei ce doar au trăi...

Mă străduiesc cu râvnă să scriu despre varii lucruri care mă preocupă, sincer dorind să înțeleg lumea asta mare și ciudată în care trăim și încercând să o re-dau, dacă se poate, un pic mai bună ori mai frumoasă după ce am privit-o o vreme. Doar că orice temă devine marginală sau irelevantă dacă nu se leagă în vreun fel de majora mea frământare (instinctuală și intelectuală), de neliniștile mele de mamă. Mintea mea, ființa mea sunt locuite de aproape două decenii de cea mai splendidă și mai ingrată menire și de fundamentala ei întrebare:  cum să fii părinte. E..., îmi vine să-i spun, ”meseria” , sau ”meșteșugul”  pentru care nu te poți pregăti decât la fața locului, căreia pe când crezi că i-ai prins mecanismele i s‑a și schimbat contextul și în care cred că nu poți deveni niciodată cu adevărat priceput. Ironic, după ce tocmai ai căpătat ceva experiență trebuie să începi să lucrezi mai mult sub acoperire , să fii ca și cum n-ai fi, să spui ca și cum d...

Nu sunt un om al verii. Nu-mi place toropeala ei, excesele și contradicțiile-i, mă obosește dogoarea-i deșertică și mă înspăimântă instinctiv furtunile-i devastatoare. Nu înțeleg langoarea zăcândă pe nisipul încins, nici expedițiile în natura luxuriantă zumzăind de insecte și tot soiul de vietăți, iar cucerirea piscurilor montane e doar o formă poetică și romantică a bravurii umane, o metaforă a idealurilor greu de atins. Mă inhibă destinațiile populare, supra-aglomerate ale concediilor obligatorii ca și aventura spontană și (semi-)riscantă a locurilor inedite și cu totul nefamiliare. Nu am nici măcar darul sau răbdarea de agricultoare. Cu toate acestea o aștept și eu, ca mai toată lumea, mă bucur de deliciile pe care nu i le pot contesta și mă dau pe brazdă în cele din urmă în jocul de-a vacanța. Umbra copilăriei se desprinde à la Peter Pan și colindă de capul ei, printre amintiri. Se joacă până la epuizare în cortul improvizat sub salcia uriașă din spatele blocului, sare coa...