Lăcrămioare

Nu sunt un om al verii. Nu-mi place toropeala ei, excesele și contradicțiile-i, mă obosește dogoarea-i deșertică și mă înspăimântă instinctiv furtunile-i devastatoare. Nu înțeleg langoarea zăcândă pe nisipul încins, nici expedițiile în natura luxuriantă zumzăind de insecte și tot soiul de vietăți, iar cucerirea piscurilor montane e doar o formă poetică și romantică a bravurii umane, o metaforă a idealurilor greu de atins. Mă inhibă destinațiile populare, supra-aglomerate ale concediilor obligatorii ca și aventura spontană și (semi-)riscantă a locurilor inedite și cu totul nefamiliare. Nu am nici măcar darul sau răbdarea de agricultoare. Cu toate acestea o aștept și eu, ca mai toată lumea, mă bucur de deliciile pe care nu i le pot contesta și mă dau pe brazdă în cele din urmă în jocul de-a vacanța. Umbra copilăriei se desprinde à la Peter Pan și colindă de capul ei, printre amintiri. Se joacă până la epuizare în cortul improvizat sub salcia uriașă din spatele blocului, sare coa...

“Taci, fătul meu, că ți-oi da tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” suna fantasta promisiune a tatălui lui Făt-Frumos într-un basm la fel de halucinant ca însuși pretextul ei. În convenția Poveștii, însă, nu își pune nimeni problema neadecvării la realitate a unei asemenea angajări și nici nu se supără nimeni când tatăl se descoperă neputincios în fața propriului său cuvânt. Dar oare nu sunt toți tații la fel în fața miracolului de a-și vedea copilul născut, nu vor toți imposibilul, nemaiauzitul pentru el? Și nu e fiecare ghem de viață, cu propriu-i drum și rost, o esențială, unică verigă, în eternitate? Rămânând însă în poveste, implicit, știm cu toții de la bun început că urmează aventura Fiului, drumul lui inițiatic, nevoia lui ființială de a cutreiera întreaga lume pentru a găsi făgăduința pentru care s-a născut. Tatăl, pe de altă parte, a bătut și el la rându-i pământul în lung și în lat, în căutarea propriei fericiri, că de unde altfel cal năzdrăvan, paloș fermec...

Recunoaștem cu ușurință astăzi o majoră schimbare de paradigmă în realitatea înconjurătoare. Dacă până într-o vreme Lumea și întâlnirea cu ea era o aventură, o călătorie ‘în afară’, o ex-cursie atrăgătoare sau înfricoșătoare ori un privilegiu al neliniștiților curioși, în ziua de azi lumea năvălește toată peste noi, fără cenzură, se înghesuie în casele noastre, la cină, ne invadează conversațiile, relațiile nemijlocite cu cei apropiați, ne tulbură constant gândirea și identitatea. Revoluționarul sat universal al lui McLuhan a devenit în o sută de ani un mic cartier (virtual) de periferie și nici nu ne mai dăm seama că devenim falși actanți într-o piesă care se joacă altundeva. Lumea, această entitate exterioară, diversă și plurisemantică, a ajuns (datorită lui Berners-Lee și Cailliau ori prin ambițiile lui Gates, Jobs, Zuckerberg și a altora ca ei) la capătul degetelor fiecăruia dintre noi, și ce este pe de o parte o infinită oportunitate cuceritoare și revelatoare, este în aceeaș...

Când încep să crească, să se împlinească în propriul lor destin, copiii se desprind din încrengăturile copacului ancestral, devenind noii copaci ce împrospătează pădurea lumii. Sub îmbătrâninda noastră scoarță, tot mai brăzdată de experiența vremilor, pulsează seva bucuriei, a mulțumirii de a-i vedea prinzând rădăcini tot mai adânci și crescând ramuri tot mai înalte. Din fragede, unduitoare vlăstare îmi văd fetele crescând un trunchi tot mai zvelt, înmugurind și înflorind tot mai bogat cu fiecare primăvară, trecând prin fiecare anotimp tot mai firesc și mai sigur, îmbrățișând pământul și soarele, absorbind ploaia și roua, pregătindu-și roadele. Iubesc fără rețineri metafora copacului, chiar patinată de îndelungata-i folosire, și văd în ea în continuare o paradigmă existențială și comportamentală fundamentală în orice cultură și pentru fiecare om. De la misticul copac primordial ce ține cerul în ramuri sau este axa lumii, scara între teluric și divin, casa, universul nenumăratelor ...

Îmi amintesc caleidoscopic zilele de 8 martie ale copilăriei mele. Pe de o parte, zumzăiam harnică și neliniștită să confecționez cadouri neîndemânatice, dar pline de drag mamei mele, îi scriam puerile poezii la care lăcrima de fiecare dată și le arăta prietenei ei și vecinelor de etaj, strânse în bucătăria noastră la o vișinată, prăjituri, o cafea și o țigară. Strângeam cu râvnă bani pentru cadourile profesoarelor, mâncam cu toții bomboane aduse de diriginta noastră, cântam cu elan la tradiționala serbare... Pe de altă parte, îmi părea bizară brusca vizibilitate a tuturor femeilor din jur, toate erau aranjate, dichisite și zâmbeau nefiresc ca și cum ieri și mâine nu ar fi existat și tot ce Erau trebuiau să exprime în această singură zi, așa cum trebuiau îndreptățit să primească totul astăzi. Fără a înțelege sărbătoarea în sine, percepeam doar efectele ei. Desigur, nu știam mare lucru despre istoria femeilor, despre condiția și percepția lor socială în timp; nu știam despre mișcar...

Dacă cineva mi-ar cere să îi spun un cuvânt ce-mi sună profund românesc, mărțișor-mărțișoare ar fi fără îndoială unul dintre ele. De la deschisa, centrala vocală ă (distinctă în spațiul romanic), la consoanele “țiuitoare și șuierătoare” (ca vântul primăverii), la rotunjimea rostogolitoare a lui o ce se deschide (după buna tradiție a alternanței fonologice românești) în diftongul solar oa la plural. Îmi sună apoi ca un alint, ca o poveste de seară pentru copii. M-aș vedea foarte ușor spunându-le “mărțișoare” fetelor înainte de culcare. Deloc întâmplător, semantica lor se pierde în legendă, fie că e vorba de jertfa lui Decebal și a nobililor lui, de împietrirea neînțeleptei babe Dochia, de curajul tânărului care și-a dat viața pentru a salva soarele, de Zâna Primăverii care a reînviat ghiocelul din ghiarele Iernii, cu propriul sânge. Paradoxal, dacă numele trimite etimologic la latinescul Mars, semantica lui mitică e pre-romană, ea se pierde în illo tempore , în spiritualitatea ...

Prima întrebare a impunătorului, impresionabilului, categoric intimidantului profesor de antropologie culturală (folclor, mai pe românește) la primul curs din pretențioasa Facultate de Litere, a fost care e visul (aspirația, speranța) Omului din imemoriale timpuri până azi? Nemurirea, gândesc fără ezitare, dar glasul meu nu se materializează într-un răspuns, și o mormântală tăcere se așterne peste întregul an întâi în ciuda neliniștii interioare a fiecăruia dintre noi. Ce a rămas neschimbat în imaginarul fiecărei fete de la bunică, stră-bunică și până la voi? Încearcă profesorul condescendent în fața unei clase pline de fete tinere la începutul drumului spre o strălucită desăvârșire intelectuală. Ce părere ai, stimată colega? Înțepenesc sub privirea fără echivoc și încerc să mă scurg sub banca neîncăpătoare. Mintea luptă din răsputeri să spună ceva inteligent și profund, dar tot ce iese este un timid… Iubirea?… Mă simt învinsă și îmi vine să îmi iau cuvântul înapoi, să plâng de ru...