Prima amintire pe care o am din copilărie e dintr-un apartament lung și gol, în care ajungeam după ce urcam foarte multe trepte, în care puteam alerga în voie și în care dormeam pe o saltea în camera din colț. Am ieșit într-o noapte (despre care mama îmi spusese că e fără pereche) trezită de zgomote în camera din mijloc. În fața ușii spre balcon era un brad mare, nu mare, uriaș… împodobit cu globuri, lumânări colorate și bomboane în staniol. Nu știu cum pot păstra în memorie, simultan, bradul, chipurile nedumerite ale părinților mei (cât pe ce să fie prinși pe picior greșit) și imaginea mea de copilă de nici trei ani vrăjită de miracolul din fața ei. După mai bine de jumătate de veac, an de an, redevin fetița aceea în fața bradului de Crăciun. Nu-mi pot dezlipi privirea de la el și gravitez în jurul lui pe toată perioada sărbătorilor. Îl păstrez de fiecare dată cât se poate de mult, îl regret și sunt deja cu gândul la cel de anul viitor. Descopăr că mă simt bine cu mine astfel, mă gând...