Lăcrămioare

Îmi place tot ce scrie Ioana Pârvulescu. Ce poate fi mai subiectiv decât atât? Poate pentru că îmi place persona ei publică, intelectuală, în întregimea ei, atât cât poate fi percepută din afară, din scrierile ei atât de variate, din prolifica ei muncă de editor sau de profesor. E intimidant să scriu despre ea când e unul din primele nume din cultura contemporană românească ce-mi vine în minte și în aceeași măsură e reconfortant din același motiv. E cumva de neatins și în același timp e caldă, apropiată, familiară. Nu e divizată în roluri, îmi pare că în toate instanțele e toate ipostazele ei: erudită, onestă, autentică, riguroasă și … inocentă, în cel mai bun sens al cuvântului. Inocenții (Humanitas, 2016) e așadar o binevenită proiecție atemporală a autoarei însăși, dedublată în povestitoarea adultă care își amintește, dar care pe nesimțite transferă povestirea fetiței Ana ce viu și nedisimulat trăiește în ea. Aceeași voce. Naivă, comică, jucăușă la începuturi, gravă, meditativă, m...

Îmi vine greu să cred că au trecut doi ani de la ultimele mesaje prin email și note de lucru cu domnul profesor . Într-unul din ultimele, din 12 martie, din spital, îmi cerea să îi trimit lista de simboluri pe care le-am folosit în ”metadata” și criteriile de căutare. Mi-a spus însă că se va uita la ele abia a doua zi pentru că își terminase porția de lucru pe ziua respectivă, mai exact: ”Deocamdată, mi-am depășit norma…” . Bizară, nemaiauzită remarcă. M-a trecut pentru prima dată cu adevărat un fior de disperată îngrijorare. Nu pentru că nu au mai fost pauze, amânări sau vacanțe, ba chiar semnale prevenitoare de despărțire… Dar nu l-am auzit niciodată până atunci vorbind de măsură, cu atât mai puțin de propria-i măsură și schimburile noastre de mesaje se întindeau în urmă cu aproape de 20 de ani.  Ele sunt toate încă acolo în memoria calculatorului și a sufletului meu. Așa am lucrat ”de acasă” (ca în pandemie) toți anii aceștia, prin mesaje scrise, la telefon, rareori video, pri...

Primeam de la Alicia în anul ce a trecut, un întârziat (prin poștă) cadou de ziua mea, o carte de un autor (din nefericire) necunoscut mie, dar pe care ea îl urmărea și îl aprecia, Paul Gabor. Mediterana din mine (Oradea, Ratio et Revelatio, 2021). O copertă gri albăstruie, cu o mare înspumată, dar liniștită în fundal, cu o moară de vânt în centru, coline aurii în spatele ei, un drum și un gard (mai mult decorativ) în fața-i. Ulisse și Don Quixote îmi spun în gând, zâmbind.  Țin cartea nefiresc de mult în palme înainte să o deschid, ezit intimidată ca la orice întâlnire cu un străin, curioasă însă, pierdută în inspiratul titlu, în câte rezonanțe deschide (și) în mine. Port și eu o «Mediterană» pe undeva, una aievea pentru că am avut privilegiul să îi văd albastrul de cerneală, dar și alta mult mai subtilă, culturală sau mai degrabă arhetipală prin tot ce s-a creat pe malurile ei din imemoriale timpuri și care ca o boare a cucerit întregul continent, poate chiar lume… Surprizele î...