Lăcrămioare

De ce nu mi se (mai) pare tragic că nu știu să scriu competent despre nimic, de ce nu mă (mai) înspăimântă gândul că nu voi ajunge la un moment dat să fiu expert în ceva, orice, că nu am un drum spre ceva care începe într-un punct și se sfârșește undeva, oriunde? Dulcea inconștiență a libertății de a fi nimeni, de a nu face nimic. Nimic excepțional. Ies în aerul umed, irespirabil al verii canadiene ca și cum contururile mele s-ar dizolva în vaporii statici și aș intra nedefinit în misterul unei lumi informe ale cărei legi materiale s-ar lipi pur și simplu de conștiință. Totuși gândurile mele sar din strop în strop ca degetele pe clape într-un Preludiu de Chopin și rătăcesc în game minore într-o paradoxală molatică vioiciune. Parcul se pierde în abur, demistificat doar de culorile strălucitoare ale toboganelor, barelor de cățărat, ale leagănelor, iar râsetele, strigătele copiilor se sparg de zidul de picuri și cad între așchiile de brad vibrându-le nefiresc, dar parcă muzical, absor...

O perfectă dimineaţă de mai în care nu numai soarele, dar şi veştile intră nestingherite. A murit Octavian Paler. Și dintr-o dată toată configuraţia emoţională e alta, priorităţile zilei se schimbă. Dacă suntem mereu în căutare de sens, ne dăm seama în asemenea situaţii de relativismul lui. Tristeţea mea e duioasă, e mângâietoare şi în mod paradoxal, zâmbesc evocându-l şi îmi pare că nimic nu l-ar mulţumi mai mult. A trecut acolo unde nu e numai eternitatea lui ci şi dăruirea lui fără limite. În această infinitate aparţine fiecăruia (care doreşte), iar raportarea, întâlnirea nu mai e condiţionată de baraje circumstanţiale. Îi poţi fi în preajmă oriunde fără să-l osteneşti şi fără să fi ridicol, oricine ai fi. A fost un ‘bun naţional’ va fi tot mai mult astfel, dar poate cel mai preţios este că măcar în acest moment de maximă tensiune (sau începând cu el) vom iscodi în noi urmele sau umbrele pe care le lasă (involuntar de cele mai multe ori) oameni ca el. E şi va fi adulat şi tă...