Fiecare pas spre veșnicie contează. Timpul chiar zboară, îmi spun ca și cum ar fi o noutate. Altfel cum am ajuns deja aproape la sfârșitul încă unui an, când parcă abia făceam planuri pentru el? La sfârșitul unui sfert din noul veac, când parcă mai ieri ne îngrijoram de Y2K, de faptul că se putea deschide o prăpastie între milenii? La mai bine de 35 de ani de la revoluția începută la Timișoara și căderea regimului comunist, când mai simt elanuri tinerești pentru viitorul nostru? Cum am ajuns la o vârstă pe care nu demult nu mi-o puteam măcar reprezenta, când e încă atâta copilărie în mine? Par toate la o secundă distanță ca și cum nu s-ar măsura în ani ori decenii, ci în emoții ce mă copleșesc pentru că îmi pun în cârcă un trecut mai îndelungat decât reușesc să cuprind cu mintea. Dar zborul oricât de scurt are avantajul privirii de sus, al panoramei întinse, al perspectivei. În zare, sunt aievea cu părinții mei, nu doar cu dorul nemărginit pentru ei. Trăiesc cu extraordinare...