Foială insuportabilă în pat până aproape de dimineață. Ciudățenia unei minți ce nu poate adormi, deși se poate relaxa. Corpul trosnește în încheieturi, mușchii zvâcnesc sau dor. Disconfortul în a-ți găsi poziția în care să te lași pradă somnului. Și apoi, cumva, în sfârșit, negură. Altcumva, altundeva pentru câteva ore. Dacă aș putea surprinde momentul adormirii poate l-aș putea recrea. Dar scapă de fiecare dată conștientului, memoriei. E o fantă de trecere ce nu o pot desluși din nicio parte. Îmi amintesc disperarea de a adormi, dar nu și clipa în care am trecut pragul. Mă pot aminti visând, dar nu și cum am ieșit din vis. Poate așa e cu toate trecerile vieții. Te ții minte copil, dar nu și cum ai devenit necopil, adolescent și apoi altceva și așa mai departe. Oricum undeva sunt toate păstrate, amestecate. Poate așa e și somnul, în adânc, o altfel de trezie, în care mișcarea și opusul ei se contopesc. Pe culmile oboselii, însă, ți-ai dori ca toate acestea să fie limpezi, ordonate...